Copiii își pot purta singuri de grijă (I)

Dacă aceste mame sunt ”grijulii” în felul acesta destul timp, au foarte multe șanse să obțină tocmai comportamentul pe care nu și-l doresc. Copiii mici sunt într-adevăr foarte atenți la început – priviți-i pe o scară sau pe niște trepte, hotărând dacă să pășească mai departe sau să se târască până jos. Sunt nerăbdători să încerce lucruri noi, dar în același timp au un simț remarcabil de precis a ceea ce pot sau nu face, iar pe măsură ce cresc, judecata lor devine din ce în ce mai bună. Dar acești copii care sunt ținta îngrijorării mamelor ajung aproape sigur ori prea timizi să încerce orice, ori prea nesăbuiți și neatenți să știe ce pot încerca și ce ar trebui să evite.

Jurnal de profesor (II)

Dacă privim copiii numai pentru a vedea dacă fac ce vrem sau nu vrem să facă, e probabil să trecem pe lângă toate lucrurile care sunt cele mai interesante și importante la ei. Acesta e unul dintre motivele pentru care atât de mulți profesori, chiar și după ani de experiență, înțeleg atât de puține lucruri despre natura reală a copiilor. Oamenii care-și educă acasă copiii fac o treabă bună mereu pentru că au timpul – și dorința – de a-și cunoaște copiii, interesele acestora și semnele prin care își arată și exprimă sentimentele. Numai pe măsură ce profesorii se vor elibera de rolurile lor tradiționale – șef, polițist, judecător – vor putea învăța destul despre elevii lor încât să înțeleagă cum le pot fi de folos cu adevărat.

Jurnal de profesor (I)

Copii se simt la școală ca la doctor. Poate medicul să le vorbească până albăstrește despre cât bine le va face tratamentul lui; ei nu se pot gândi decât la cât o să doară sau cât de amar o să fie la gust. Dacă ar putea să aleagă, n-ar accepta niciun tratament.

Așa că banda de călători curajoși și hotărâți pe care credeam că-i conduc înspre o destinație mult dorită s-a dovedit a fi un lanț de prizonieri, forțați sub amenințarea pedepsei să mărșăluiască de-a lungul unei cărări bolovănoase care duce cine știe unde și de-a lungul căreia nu pot vedea la mai mult de câțiva pași. Așa li se pare școala copiilor: este un loc unde ești obligat să mergi, unde ți se spune să faci anumite lucruri și ți se face viața un chin dacă nu le faci sau nu le faci bine.

Despre pierderea autorității celor în vârstă

O generație care nu crede că își poate face un viitor care să-i placă sau care nu are încredere și nu iubește niciun viitor pe care și-l poate imagina, nu are ce să dea mai departe și deci nimic de spus celor tineri. Poate părea un paradox că societatea noastră, care este poate mult mai obsedată de nevoia de a controla evenimentele, natura, oamenii, totul decât orice altă societate care a existat vreodată, simte mai mult decât oricare că lucrurile au scăpat de sub control. Dar nu este un paradox; ca un om care se îneacă, ne prindem agitați de orice fragment de siguranță pe care ni-l putem face sau la care putem ajunge. Preamărim schimbarea și progresul, credința că noul trebuie să fie întotdeauna mai bun decât vechiul. Credem că putem schimba și îmbunătăți totul. Și totuși nu credem cu adevărat că în sensul larg putem schimba lucrurile pentru a le face să iasă așa cum ne-ar plăcea.

O conversație cu John Holt (II)

Cred că copiii sunt atrași de lumea adulților. E frumos să ai cărți pentru copii, dar prea multe dintre ele au mult prea multe imagini. Când văd cărți, așa cum se întâmplă în familiile în care adulții citesc, cu pagini și pagini de litere, devine destul de clar pentru copii că, dacă vrei să afli ce se întâmplă în acele cărți, va trebui să citești astfel de pagini. Nu cred că există vreo modalitate de a face cititul interesant pentru copii într-o familie în care adulților nu li se pare interesant.

O conversație cu John Holt (I)

Vreau să fie clar că eu nu văd homeschooling-ul ca un răspuns la problemele școlilor. Consider căminul ca fiind baza adecvată pentru explorarea lumii pe care o numim învățare sau educație. Căminul ar fi cea mai bună bază indiferent cât de bune ar fi școlile. Relația normală a școlilor cu căminul este cea a bibliotecilor sau a patinoarului cu căminul. Sunt o resursă suplimentară.

Dar școala este o instituție artificială, pe când căminul este una naturală. Există o mulțime de societăți fără școli, dar niciuna fără cămine. Căminul este centrul cercului din care pornim în toate direcțiile, deci nu e de conceput ca îmbunătățirea școlilor să mă facă să mă răzgândesc în privința asta.

Instituția copilăriei

de John Holt Desigur, într-un anumit sens, copilăria nu este o instituție, ci un fapt al vieții umane. La naștere viața noastră depinde de ceilalți, care ne îngrijesc, ne încălzesc, ne spală și ne apără de pericol. În această privință suntem asemănători celorlalte...

Ana are mere

La fel ca mine, mulți alți copii învață să citească și să scrie acasă, cu părinții sau chiar singuri, pe cărți de povești, ziare, cutii de cereale, firme de magazin etc. Sigur ați auzit de cel puțin un caz de acest fel, având în vedere că în general sunt motive de laudă, de parcă ar fi ceva extraordinar. Dar ce e atât de fantastic la un copil care învață să citească fără ajutorul școlii, socotit pe nedrept indispensabil? Poate doar dacă îl comparăm cu mulţimea de copii care intră foarte greu sau deloc în lumea literelor, deși beneficiază de ajutorul școlii.

Despre greșeli în ”Learning All the Time”

Se spune că esența intuiției lui John Holt despre învățare și copii este prinsă în Learning All the Time și trebuie să spun că am găsit aici, într-o formă sintetizată, ideile de bază din cele trei cărți ale lui pe care am apucat să le parcurg până acum. Am început-o ieri și mai am câteva pagini, dar am dat peste un capitol care m-a pus pe gânduri. Este vorba despre corectarea greșelilor, o adevărată manie a mea și a multor altora.

Drepturile civile ale copiilor

Deși tribunalele nu sunt încă de acord, legile care fac obligatorie frecventarea școlilor mi se par a fi, în sine și de la sine, o încălcare foarte serioasă a libertăților civile ale copiilor și ale părinților și ar rămâne așa indiferent cum ar fi școlile, cum ar fi organizate sau cum i-ar trata pe copii, cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi mult mai umane și mai eficiente decât sunt de fapt.

Cum învață copiii

Mintea umană e un mister. Într-o foarte mare măsură va fi probabil întotdeauna astfel. Nu vom ajunge niciodată prea departe în educație până când nu înțelegem asta și nu renunțăm la iluzia că putem ști, măsura și controla ce se întâmplă în mințile copiilor. A-ți cunoaște propria minte este destul de dificil. Sunt, într-un grad destul de ridicat, o persoană introspectivă. Sunt interesat demult de propriile gânduri, sentimente și motive, nerăbdător să știu cât mai mult din adevărul despre mine. După mulți ani, cred că s-ar putea să știu cel mult o foarte mică parte din ce se întâmplă în propriul cap. Cât de ridicol e să-ți imaginezi că aș putea ști ce se întâmplă în capul altcuiva.

Obiecții comune la sistemul homeschooling (I)

Din moment ce țările noastre sunt atât de întinse și oamenii provin din cele mai diverse zone culturale (asta mă întreba de curând un canadian) nu avem nevoie de un soi de liant social care să ne facă să stăm împreună, care să ne dea un sentiment al unității în ciuda tuturor diferențelor dintre noi, și nu este sistemul public de școlarizare cel mai bun și mai ușor mod de a crea acest liant?