Homeschooling

Un alt fel de educație

Nu-ți mai distra puștiul (în 3 pași) – de Janet Lansbury

| 2 Comments

timthumb”Cum îl pot face pe fiul meu de 2.5 ani să fie mai independent? El e mâna mea dreaptă, colegul meu de comisioane și ne bucurăm din plin unul de compania celuilalt. Acestea fiind spuse, pare incapabil să facă ceva fără ca eu să fiu lângă el și, sincer, poate fi destul de frustrant. Oare cer prea mult de la el în acest stadiu de dezvoltare?”

Mă tot las la nivelul lui și îi spun că Mama are nevoie să facă niște treabă și că e rândul lui să se joace, iar când termin voi putea să mă joc cu el. Pare să ajungă în punctul în care devine disperat după atenția mea și nu face decât să mă întrebe de ce nu mă pot juca sau spune ”Mama, joacă-te cu mine, mama, când poți să te joci etc.” Mă simt de parcă ajungem la o abordare de tipul tough love, în care va trebui să impun ”timpul pentru joaca independentă” în fiecare zi ca să ajungă să învețe cum să se joace singur.” – Mama îngrijorată

Ah, capcana distracției. E atât de ușor pentru părinții implicați să cadă în ea, mai ales în privința primului născut. Aș fi căzut eu însămi în ea dacă bebelușul meu nu mi-ar fi transmis un mesaj profund și crucial la prima noastră participare la un Curs RIE de ghidare părinte/copil.

În primele trei luni din viața fiicei mele, o distram nonstop, asumându-mi datoria de a-i ocupa și angaja fiece moment cu activitatea mea, în timp ce ea rămânea în mare parte pasivă (ceea ce credeam că e tot ce poate fi). Apoi, la sugestia instructorului meu de RIE, am pus-o pe spate pe o pătură de pe podea… și spre uimirea mea a stat acolo perfect mulțumită de-a lungul celor două ore ale cursului.

Mesajul ficei mele nu putea fi mai clar: Te rog, nu-mi mai ține mintea atât de ocupată, mami. Am nevoie de un pic de timp să mă gândesc.

Acel pas în spate către a-mi observa bebelușul a fost biletul pentru o aventură interesantă, pentru că am fost apoi în stare să încep să-mi cunosc fiica și să mă bucur de ea, în același timp fiind martoră la beneficiile fizice, cognitive, creative și terapeutice ale jocului ei.

Dar chiar și dacă primim mesajul legat de a avea încredere că bebelușii noștri sunt învățăcei capabili și activi și le lăsăm ceva timp doar ca să ”fie”, anii copilăriei mici reprezintă o provocare cu totul nouă. Copiii mici se află în procesul de a-și câștiga independența și de a-și descoperi puterea. Ei trebuie să tot împingă până când ne găsesc limitele – testând de ce e nevoie ca noi să sărim și cât de sus putem sări. Aceasta nu înseamnă că sunt ”răi” – ei doar își îndeplinesc misiunea.

Luate ca atare, cererile copilului nostru mic, adecvate vârstei, ne pot duce la concluzia: ”Copilul meu are evident nevoie de mine cu disperare și nu s-ar putea juca singur!” Ca părinți, suntem poate reticenți în a ne manifesta propriile nevoi și dorințe, pentru că vrem să evităm confruntarea cu emoțiile puternice ale copilului. În orice caz, putem ajunge să-l facem pe copil să se ”dezvețe” de joacă și să-i scădem toleranța la plictiseală.

Iată câțiva pași-cheie pentru a-i elibera pe copii (și pe noi înșine) de dependențele legate de joacă și distracție:

1. Învață un mod mai puțin intruziv de a vă juca împreună

Un fapt puțin cunoscut: când stăm liniștiți și suntem pasivi, dar receptivi și atenți la copiii noștri când se joacă, ei se simt la fel de hrăniți de compania noastră (dacă nu și mai mult) ca atunci când suntem implicați activ. Este o experiență care îi validează profund pe copii faptul de a fi capabili să ne  mențină interesul fără să îl ceară sau să muncească pentru el. Fără cuvinte sau laude, aprecierea noastră este palpabilă.

Când adulții se joacă cu copiii în sensul convențional, aproape de fiecare dată ajung să direcționeze, să domine sau cel puțin să altereze cursul acțiunii în vreun fel. Tindem de asemenea să-i facem pe copii ”dependenți” de implicarea noastră, ceea ce face ca tranziția către joaca solo să fie un concept mai dificil, aproape străin.

A învăța să fii mai degrabă un ”sprijin” la joacă decât un tovarăș de joacă cere practică, observare atentă, deschidere mentală, acceptare și, cel mai presus, abținere (în special pentru cei mai înclinați să facă decât să privească). Dar odată ce ne obișnuim, este o experiență incredibil de relaxantă, satisfăcătoare și asemănătoare cu experiențele Zen.

Când și cum ar trebui să răspundem astfel încât să nu întrerupem joaca auto-dirijată?

Pur și simplu ne luăm indiciul de la copii, având încredere în ei să ne ceară părerea, ceea ce fac de obicei uitându-se la noi sau exprimându-se verbal. Apoi răspundem narând sau ”explicând ca un comentator de sport” în mod succint.

De exemplu, să spunem că cel mic face turnuri din cuburi, iar ele se dărâmă. Dacă nu se uită înspre noi, e probabil cel mai bine să nu spunem nimic și nici măcar să presupunuem că există o problemă. Dacă se uită la noi sau poate îl auzim mormâind, atunci am putea nara (”comenta”): ”Am văzut asta. Când ai încercat să pui cubul roșu în vârf, cubul verde și cel albastru au căzut.”

Dacă copilul cere ajutor?

Niciodată nu refuzați o cerere de ajutor, dar puneți o grămadă de întrebări și asistați cât de puțin posibil. Folosind exemplul cu turnul de cuburi, ai putea să te apropii și să întrebi: ”Ce încerci să faci?”

”Vreau să fac un turn.”

”Ai cubul albastru și cel galben aici, ce cub vrei să folosești acum?”

”Acela.”

”Bine, atunci hai să vedem cum îl poți pune pe cel verde peste cel galben…”

De obicei, genul acesta de sprijin este tot ce au nevoie copiii.

2. Pune limite cu încredere, sinceritate și respect

” Mă simt de parcă ajungem la o abordare de tipul tough love, în care va trebui să impun ”timpul pentru joaca independentă” în fiecare zi ca să ajungă să învețe cum să se joace singur.” 

Chiar dacă ar fi posibil să impui cu forța joaca independentă, atunci asta ar contrazice cu totul scopul. Joaca nu e joacă dacă nu e o alegere. Dar depinde de noi să ne dăm demisia din postul de manager al distracției, să ne facem treburile personale etc. și eu chiar nu văd asta ca fiind tough love. Copilul care se miorlăie: ”Mama, joacă-te cu mine. Mama, când poți să te joci?” nu face decât să-și îndeplinească sarcina, căutând un răspuns clar de la noi despre limitele noastre. În schimb, rolul tău este:

Să fii clar – afișează încredere: ”Am să fac niște treburi prin bucătărie” (amintește-ți, copiii nu au cum să se simtă confortabili când stau separat, dacă noi nu ne simțim comfortabili cu asta)

Să oferi o alegere, oricând e posibil: ”Vrei să mă ajuți să curăț porumbul sau vrei să te joci în camera ta?”

Să recunoști sentimentele și dorințele: ”Of, știu că vrei să mă mai joc cu tine. Văd cât de supărat ești. Putem să ne mai jucăm așa după cină.”

Să creezi rutine în jurul jocului independent, astfel încât separarea să fie mai ușor de acceptat de către copil.

Să pui la dispoziția copilului un spațiu 100% sigur și jucării deschise, cu multiple roluri.

3. Încurajează o joacă cât mai activă din punct de vedere mental

Cu cât copiii petrec mai mult timp în modul pasiv-receptiv, cu atât mai puțin capabili și confortabili vor fi când vine timpul de joacă individuală. Așa că….

Evită statul în fața ecranelor sau menține-l la minim

Oferă jucării simple și obiecte care încurajează joaca mai activă și mai creativă

În loc să le oferi activități de joacă specifice, așteaptă ca ei să le inventeze singuri

Nu te teme de plictiseală

Lasă ceea ce aleg copiii să facă (sau nu) să fie ”destul”

Amintește-și aceste reguli de aur ale creșterii copiilor:

Cu cât noi (sau jucăriile) facem mai mult:

  • cu atât mai puțin face copilul
  • cu atât mai mult crede că are nevoie de noi (sau de jucării) să facem în locul lui
  • cu atât mai puțin încrezător, capabil, creativ și împlinit se simte cel mic

Am împărtășit mai multe lucruri despre încurajarea jocului independent în noua mea carte: Elevating Child Care: A Guide to Respectful Parenting.

Iată și câteva articole online pline de inspirație și informații:

What is PlayAll They Need is Play, și cam tot ce găsiți pe blogul Lisei Sunbury, Regarding Baby.

Spectaculoasa serie în patru părți (până acum) despre joacă realizată de Nadine și Anna de la Mamas in the Making

Respecting Play: Observing & Interacting at the Same Time de Suchada Eickemeyer de la Mama Eve 

Fostering Self-Directed Play: ten tips to help pre-schoolers entertain themselves de Gauri, Loving Earth Mama

Numeroasele mele articole despre joacă, în special Becoming Unglued, Solo EngagementHow To Stop Entertaining Your Baby și 7 Myths That Discourage Independent Play

(Poza de sean dreilinger pe Flickr)


 

headshot  © Janet Lansbury, 31 mai 2012        Janet este o fostă actriță, mamă și trainer RIE pentru părinți din 1994. Pe blogul ei veți găsi o mulțime de articole utile, cu exemple concrete și explicații la obiect, despre o mulțime de teme arzătoare pentru părinții de copii mici: limitele, încurajarea socializării sănătoase și a jocului pașnic dintre copii, sprijinirea creativității autentice și a jocului solo, chiar și antrenamentul la toaletă. Toate abordate cu respect și o  înțelegere adâncă a ce înseamnă să fii copil mic.

Găsiți articolul în original aici: http://www.janetlansbury.com/2013/05/stop-entertaining-your-toddler-in-3-steps-2/

2 Comments

  1. Multumim de traduceri. 🙂

  2. Un articol util pentru orice parinte!

Leave a Reply

Required fields are marked *.