Homeschooling

Un alt fel de educație

Joaca părinte-copil: ar trebui să ne jucăm și, dacă da, cum? – de Peter Gray

| 3 Comments

de Peter Gray

Joaca cu copilul tău nu este ”joacă” dacă nu vă distrați amândoi.

 

Căutând pe internet prin Google sintagme de genul ”joaca cu copiii”, vei găsi o mulțime de experți spunându-ți cât de important este jocul părinte-copil pentru ambele părți. Îl descriu drept un mod de a te apropia și de a-ți cunoaște copilul, un mod de a te distra și de a face mișcare sănătoasă împreună cu el și un mod de a-l ajuta să dobândească noi abilități. Dar vei găsi, de asemenea, postări scrise de părinți, în mare parte mame, care mărturisesc că se joacă cu copiii lor pentru că se simt vinovate dacă nu o fac și că, dacă ar fi să spună adevărul, urăsc să se joace cu ei.

Problema dominației copiilor asupra părinților în joc

Mulți dintre cei ce sunt destul de curajoși ca să recunoască că detestă să se joace cu copiii lor (sau că cel puțin câteodată nu le place) au învățat de la experți că nu trebuie să domine joaca și că ar trebui să lase copilul să o conducă. Dar au mers prea departe cu această idee.

Problema este că modul în care vor copiii să se joace nu este același cu cel al părinților. În primul rând, copiilor le place să facă același lucru iarăși și iarăși și iarăși. Sunt predispuși la asta. Așa învață; așa exersează o abilitate până când o dobândesc. Dar părinții, pe bună dreptate, nu vor să facă asta, cel puțin nu când vine vorba de acea abilitate anume de care este copilul obsedat. O mamă, al cărei fiu îi cerea să se joace ”Discoball” cu ea în mod repetat, mereu în același fel, a scris: ”Recunosc, a fost amuzant primele 500 de ori… dar acum începe să se cam termine distracția.”

Copiii vor, de asemenea, să-și dirijeze uneori părinții în joc doar de dragul de a face asta. Ei devin mici tirani, iar unii părinți permit asta pentru că așa cred că ar trebui să fie. De exemplu, o mamă descria cum fiica ei cerea în jocurile de rol ca ea, mama, să spună numai cuvintele alese de fată pentru ea și numai în momentele în care fata îi permitea să le spună. Fiica se înfuria când mama își schimba cuvintele sau nu le spunea exact la momentul potrivit. Fiica putea fi creativă, dar mama nu. Pentru mamă, deci, aceasta nu era joacă. Mama permitea să fie folosită drept obiect uman de recuzită, nu un tovarăș de joacă. Nu-i de mirare că ura asta.

Așa că iată una dintre problemele care apar în joaca părinte-copil. Noi – și când spun ”noi” nu mă refer atât de mult la noi, tații, cât la voi, mamele – am fost spălați pe creier să credem că este, practic, misiunea noastră să împlinim în fiece moment nevoile copiilor noștri, uneori spunându-le exact ce să facă și alteori satisfăcându-le orice capriciu. În unele contexte, suntem șefii deoarece credem că trebuie să-i dirijăm pentru binele lor (aceasta e o problemă despre care am scris în alte postări, precum aceasta). Dar în alte situații, și mai ales în joacă, greșim crezând că sarcina noastră este să-i permitem copilului să fie șeful. Dar șefia de-o parte sau alta distruge joaca și, în ultimă instanță, relațiile. Joaca necesită negociere și acord, astfel încât să fie împlinite nevoile tuturor, nu dominație și servitudine.

Niciun copil, tovarăș de joacă, care se respectă pe sine nu ar tolera să fie dirijat în acest fel. Un tovarăș de joacă copil care s-ar plictisi după 500 de runde de ”Discoball” ar spune de-a dreptul: ”Ori ne jucăm altceva, ori am tulit-o de aici.” În jocurile de rol, orice copil împiedicat să aibă o contribuție creativă ar protesta imediat, iar dacă protestul nu ar da rezultate, ar renunța la joc. Puterea de a exprima neplăcerea, de a se revolta, de a renunța este ceea ce face din joc o modalitatea atât de bună de a realiza învățarea socială (pentru mai multe detalii, vezi aici). Când le permitem copiilor să ne domine în joacă, să fie neatenți la nevoile și dorințele noastre, distrugem valoarea socială a jocului. Nu le facem copiilor noștri o favoare ”jucându-ne” cu ei în acest mod. S-ar putea ca, de fapt, să-i transformăm în niște răsfățați.

Problema dominației părinților asupra copiilor în joc

Greșeala opusă, desigur, este de a-i domina noi pe copii în joc sau, în extremă, de a prelua conducerea și de a-i lăsa pe copii pe dinafară complet. Tații sunt, în general, mai des vinovați de aceasta decât mamele, dar am văzut și mame făcând-o. Începeți construind în joacă ceva împreună – poate un castel de nisip sau una dintre acele oribile seturi de Lego create pentru a obține un produs finit anume – și te implici așa de tare și te pricepi mult mai bine decât copilul, încât preiei conducerea complet sau îi spui copilului exact ce să facă, așa că acum este numai joaca ta, și nu a copilului.

Îmi amintesc că acum mulți ani, când fiul meu era mic, ne-am alăturat unui grup numit Ghiduri indiene, care trebuia să ofere oportunități de apropiere pentru tați și fii lor mici. Una dintre activități oferită a fost construcția unor mici mașini de lemn pentru un”Derby Pine Box”. Am presupus că intenția era ca fiul să construiască mașina, iar tatăl să joace un fel de rol de facilitare – arătându-i fiului cum să folosească uneltele în siguranță și eficient sau cum să curețe pensulele de vopsea după. Am fost destul de mândru de mașina construită de fiul meu de opt ani și a părut că s-a distrat construind-o. A părut a fi într-adevăr un joc constructiv pentru el.

Dar când am ajuns la derby, cu mașina în mâini, am fost amândoi șocați. Toate celelalte mașini erau construite perfect, frumos pictate și lustruite. Am fost uimit de priceperea celorlalți tați. Era evident că fii lor nu jucaseră niciun rol, poate doar cu excepția celui de a privi sau de a îndeplini câteva sarcini în conformitate cu instrucțiunile precise ale taților. Poate evenimentul oferise, într-o oarecare măsură, copiilor o șansă de a învăța uitându-se la tații lor, dar în mod clar nu fusese un joc pentru ei. În orice caz, eu și fiul meu am simțit amândoi o dorință puternică de a ne ghemui, de a ne târâ până acasă și de a arunca mașina noastră – una care arăta de parcă ar fi fost construită de un copil de opt ani – la gunoi.

Tristul motiv pentru care părinții de azi simt că este datoria lor să se joace cu copiii

Joaca nu ar trebui să fie niciodată o datorie; ar trebui să fie mereu o distracție. Joaca, prin definiție, este ceva ce îți dorești să faci; așa că dacă te ”joci” cu copilul tău fără să ți-o dorești, atunci nu te joci de fapt.

David Lancy – autorul cărții The Anthropology of Childhood și poate cel mai bun expert la nivel mondial în relațiile părinte-copil din jurul globului – spune că ideea că părinții ar trebui să se joace cu copiii lor este o idee modernă caracteristică Vestului (vezi articolul lui aici). În alte culturi, și în a noastră până în ultimele decenii, copiii au avut dintotdeauna alți copii prin preajmă cu care să se joace. Părinții nu au simțit nevoia să se joace cu copiii, iar aceștia nu prea voiau să se joace cu adulți, pentru că aveau o mulțime de tovarăși de joacă interesanți – alți copii de toate vârstele.

Adulții din astfel de culturi se puteau juca, dar făceau asta în felul ales de ei. Uneori, copiii li se alăturau, ceea ce era în regulă atâta timp cât copiii nu stricau jocul. Și uneori adulții, în special cei tineri, se alăturau jocului copiilor, doar pentru că voiau, iar asta era în regulă cu copiii atâta timp cât nu le stricau joaca. Când adulții se jucau cu copiii, nu era niciodată din sentimentul datoriei; era numai de dragul distracției. Toate acestea par să fie adevărate în special pentru culturile de vânători-culegători, conform rapoartelor antropologice. Era, de asemenea, în general adevărat pentru comunitățile din Statele Unite în care am crescut eu, în anii 1950.

Copiii sunt în mod natural tovarăși de joacă mai buni pentru alți copii decât adulții. Sunt mai multe șanse să aibă interese similare, un simț al umorului asemănător și niveluri similare de energie. Sunt mai puține șanse să fie condescendenți sau să încerce să transforme joaca în oportunități de învățare intenționate și plictisitoare. Am argumentat în altă parte că joaca copiilor de vârste diferite poate fi deosebit de valoroasă pentru copii (aici și aici) – atât pentru cei mai mari, cât și pentru cei mai mici – dar când vorbim despre cineva de peste 30 de ani jucându-se cu cineva sub 10, această diferență poate fi greu (dar nu imposibil) de depășit păstrându-se în același timp adevăratul spirit al jocului.

Noi – rușine să ne fie – am creat o lume în care copiii nu pot să iasă pur și simplu afară și să găsească copii cu care să se joace fără adulți care să-i privească și să intervină, stricând jocul. Aceasta este prima oară în istoria umanității (în afara perioadelor și locurilor în care au existat sclavia și munca intensă forțată asupra copiilor) când copiii nu pot să se joace liber cu alți copii timp de ore întregi, în fiecare zi. Sigur că ne simțim vinovați pentru acest lucru și așa ar trebui. Dar ar trebui să folosim vinovăția aceasta ca să rezolvăm adevărata problemă. Trebuie să găsim modalități prin care să le permitem copiilor să se joace liber cu alți copiii, nu să încercăm să umplem acest gol noi înșine, un gol pe care suntem prost echipați ca să-l umplem.

Câteva moduri distractive de a te juca cu copiii

Bun, după toate acestea, am o mărturisire de făcut. Mie îmi place să mă joc cu copiii și am amintiri dragi jucându-mă cu adulți când eram copil. De fapt cred că majoritatea adulților s-ar bucura de joaca cu copiii dacă ar găsi, alături de copii, moduri de a se juca ce se potrivesc cu abilitățile și interesele tuturor. Ca parte din cercetarea mea, am urmărit uneori adolescenți jucându-se cu copii mult mai mici (vezi aici) și ei sunt adesea geniali la a găsi moduri de a se juca ce sunt distractive pentru toți. Putem învăța ceva despre jocul cu copiii mici uitându-ne la cum procedează adolescenții. Aceștia, până la urmă, erau copii mici doar cu câțiva ani în urmă și nu au uitat ce le place copiilor mai mici sau cum să se bucure de aceleași lucruri. Și nici nu ezită să fie asertivi și să insiste asupra modurilor de joacă care sunt distractive și pentru ei înșiși, nu doar pentru cei mici.

Tăvăleala

Cei mai mulți copilași adoră jocurile de tip tăvăleală și fugărire cu alți copii mai mari sau cu adulți. Adultul poate fi monstrul, cel care îl va prinde pe copil și-l va mânca la micul dejun. Copilașul chițăie de bucurie fugind, iar celui mare chiar îi place chițăiala. Toți râd cu poftă. Sau adultul poate sta culcat pe spate (de obicei, e bărbat cel care se joacă astfel, dar nu neapărat) și îl poate legăna pe copilaș cu picioarele sau îl poate arunca peste cap pe o canapea, un morman de perne sau de frunze. Îl poate arunca  în sus și prinde pe cel mic sau îl poate căra în cârcă. În toate aceste feluri de joacă ambele părți fac mișcare excelentă, cel mic se bucură de o minunată distracție, iar cel mare simte și el această distracție, dacă nu direct, măcar indirect.

Nu mai e nevoie să spun că în astfel de jocuri este crucial ca adultul să fie atent la expresiile de bucurie sau teamă ale copilului. Dacă teama începe să domine, iar bucuria scade, atunci e nevoie să faci un pas înapoi. Cel mare trebuie să ajusteze intensitatea jocului, întotdeauna, pentru a se potrivi capacităților celui mic. Ceea ce e de-a dreptul încântător pentru un copil poate fi înfricoșător pentru altul.

Sporturi de teren

Am amintiri grozave de la picnicuri – uneori erau picnicuri de sindicat (tatăl meu vitreg era membru de sindicat), uneori picnicuri ale bisericii, alteori adunări ale familiei extinse – în care jucam cu toții un joc. De obicei era vorba despre softball. Jucau femei și bărbați, fete și băieți, adolescenți și copilași. Respectam reguli care făceau jocul amuzant pentru toți – aruncam mai ușor pentru cei mici și pentru începători sau îi puneam pe adolescenții puternici și pe tinerii bărbați să lovească mingea cu o coadă de mătură sau să țopăie într-un picior de-a lungul bazelor. Era ceva special și minunat la aceste jocuri care aduceau împreună generațiile. Nu aș fi vrut să mă joc mereu așa când eram copil, dar era grozav să fac asta de două sau trei ori pe an la acele picnicuri.

Jocuri de cărți sau de masă în familie

O idee grozavă, cred eu, este să stabiliți o seară pe săptămână ca fiind ”seara jocurilor în familie”, în care toți cei care vor joacă un joc împreună. Ideea este să găsiți un joc care le place tuturor, astfel încât toți să vrea să-l joace. În familia mea de origine, în anii 1950, acel joc care ne plăcea tuturor cel mai mult era canasta – un joc cu cărți rummy care era la modă peste tot atunci. Aveam seri de canastă și când aveam în vizită rude sau prieteni ne jucam și cu ei. Lucrul minunat la canastă este că implică un oarecare nivel de abilitate, așa că nu e doar un joc de noroc, dar abilitățile sunt destul de ușor de învățat, astfel că și copiii de 7 ani care voiau puteau ajunge să fie cam la fel de buni ca un adult. Există multe alte jocuri de cărți sau de masă despre care se poate spune asta. Unele familii pe care le cunosc adoră să joace mimă împreună. Cei mici sunt deseori foarte pricepuți; sunt actori înnăscuți, creativi de la natură și adaugă la distracția tuturor.

Ei bine, aceastea sunt câteva idei care să vă dea de gândit. Ideea principală este aceasta: dacă vrei să te joci cu copilul tău, asigură-te că găsești moduri de a face asta care sunt distractive și pentru tine, nu doar pentru copilul tău. Ar trebui să fie o bucurie, nu o datorie. Ai, totuși, o datorie privind joaca copilului tău, iar aceasta este de a găsi căi prin care să-l ajuți să se joace liber cu alți copii, departe de adulți – aceasta este esența jocului copiilor. Joaca ta cu el este doar o tratație specială de gustat din când în când, pentru amândoi.

—–

Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.

Peter GrayPeter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Poți citi articolul în limba engleză aici.

 ***

Ca de obicei, aștept părerile voastre în secțiunea de comentarii. Sunteți de acord sau nu cu ideile lui Peter Gray? Aveți și alte recomandări de jocuri distractive pentru ambele tabere? Ce jocuri vă jucați cu adulții când erați voi mici?

3 Comments

  1. Felicitari pentru articol. Mulţumesc pentru traducerile din engleză, eu nu cunosc limba engleză decât foare vag. Faci o treabă foarte benefica pentru noi mamicile. God bless you

    • Mă bucur că vă e de folos. Și eu prefer româna la lectură, chiar dacă mă descurc bine în engleză.

  2. Foarte interesant, dupa parerea mea jucăriile constituie un rol important în creşterea şi dezvoltarea armonioasă a celor mici, le stimulează creativitatea si imaginatia. Fetita mea in varsta de 4 ani este pasionata de jucariile Playmobil, ne jucam extraordinar impreuna, deoarece redau scene din viata reala. Are o intreaga colectie, si le-am gasit la cel mai mic pret pe bebeardealul.ro unde am primit si reducere. Va recomand: https://bebe.farmaciaardealul.ro/playmobil-casa-de-papusi-mobila?___SID=U

Leave a Reply

Required fields are marked *.