Homeschooling

Un alt fel de educație

Învățarea naturală de la naștere la 3 ani – un fel de bilanț

| 52 Comments

1511024_10206208141261465_4097733842350159262_nMai exact, până la aproape 3 ani. Băiatul meu împlinește trei ani la începutul acestui aprilie. Dar cum nu-mi place să amân, scriu acum trecerea în revistă la care m-am gândit aseară, în timp ce așteptam alături de el să adoarmă.

N-a fost la creșă și nici nu va merge la grădiniță. Dar nu de asta am început titlul cu ”învățare naturală”. Ci pentru că mă străduiesc să nu fac mai mult decât vrea și are el nevoie să fac. Pentru că mă abțin să vorbesc prea mult, să explic fără să fiu întrebată, să arăt sau să inițiez atunci când el ar putea să descopere ceva singur. Nu vreau să-i fur satisfacția reușitei proprii. Desigur, nu-mi iese întotdeauna, căci scot capul la suprafață eleva silitoare, profesoara debutantă și entuziastă, adultul obișnuit să le facă pe toate cum ”trebuie”. Dar încerc și mă bucur mult când mă opresc la timp. Mai ales că de cele mai multe ori răsplata e instantanee: el se descurcă singur și e mândru că a reușit.

Dar cum fac asta concret? Am început chiar din prima lui zi de viață. Am ales să am încredere în el să-mi arate când îi e somn, când îi e foame, când și cât vrea să stea în brațele mele. Și pot să spun că a mers. Nu pot să spun că n-am avut nicio ocazie în care să mă întreb (înainte să citesc despre plâns la Aletha Solter) ”Dar de ce mai plânge? A supt, are scutecul curat, nu-i e cald, e la mine în brațe…” Dar în mare a mers.

Și văd rezultatele încrederii în el acum: mănâncă de dragul de a mânca, adoarme ușor și spune singur când îi e somn, înțărcatul (la 2 ani și 3 săptămâni) a fost surprinzător de simplu, trecerea de la scutece la toaletă s-a petrecut aproape fără să ne dăm seama și cu 3 ”accidente” perfect explicabile în total. Nu scriu ca să mă laud, mai ales că nu e vorba de ceva ieșit din comun, ci de pașii care marchează viața fiecărui copil. La noi, din fericire, au fost fără probleme.

Dar nu cred că e noroc chior, dacă mă gândesc la poveștile pe care le aud de la alți părinți. Cred că un factor important a fost felul în care m-am străduit să abordez totul: cu respect, empatie, răbdare. Am luat decizii și am pus limite, dar mereu am lăsat loc pentru părerea și sentimentele lui. Am avut răbdare și când, de pildă, a refuzat chiloțeii, i-am pus deoparte fără regret. Știam că va veni și vremea lor, firesc și fără să fiu nevoită să insist.

E drept, am avut la rândul meu ajutor. Despre nevoia de apropiere fizică a bebelușului, chiar și în somn, aflasem din Conceptul Continuum, de Jean Liedloff. Despre plânsul ca mecanism de vindecare și  despre înțărcarea blândă, dar cu sinceritate, m-am lămurit citind cărțile Alethei Solter. Despre limite puse cu empatie și respect mă inspir de la Janet Lansbury. Despre cum învață copiii citisem în cărțile lui John Holt. Despre parenting necondiționat m-a lămurit Alfie Kohn. Despre cum să folosesc jocul în relația cu copilul am aflat și continuu să învăț, prin prietena mea Otilia, de la Lawrence J. Cohen. Și pe lângă ei, am avut imensul noroc să cunosc, online și offline, o mulțime de mame dedicate și informate, cărora țin să le mulțumesc și aici.

Revenind la subiectul postării, la fel am abordat și rolul meu în facilitarea învățării despre el și despre lume. Mă îngrijesc să aibă un mediu cât mai echilibrat (o camera organizată pentru nevoile lui, un ritm predictibil al zilelor, mâncare sănătoasă, mult timp pentru joacă liberă, mult timp petrecut în natură), resurse adecvate  (jucării și cărți atent alese, activități în care să exploreze liber materiale diverse, participare la treburile casnice după voie), cât mai puține influențe nocive (nu avem televizor sau tabletă, nu se joacă pe calculator, nu se uită decât la poze și filmulețe cu familia, de câteva ori pe săptămână, maxim 30 de minute) și atenția mea (nu am smartphone, nu deschid laptopul decât la urgență de față cu el și, dacă am ceva de făcut prin casă, îl invit să mă ajute).

Nu sunt adepta activităților structurate sau tip proiect, oricât de interesante sau drăguțe ar părea. Adevărata creativitate nu vine cu instrucțiuni, cel puțin nu la vârste fragede. Sunt convinsă că va veni și vremea când îl vor încânta proiectele și pașii de urmat. Dar acum, când abia face cunoștință cu arta și diversele materiale și limbaje de exprimare, nu vreau să-l direcționez în niciun fel. Vreau să se simtă liber să se exprime și să experimenteze. Sigur că îi dau explicații de bază (cum să pună apă ca să înmoaie acuarelele) și îi pun niște limite (nu poate picta pe pereți sau murdări covorul cu plastelină), dar îl las să decidă el ce și cum creează. Nu e el mare fan activități creative, dar nici nu vreau să-i afectez elanul cu prea multe instrucțiuni. Mai multe despre creativitate puteți citi în articolul tradus de la Janet Lansbury, precum și pe blogul ei.

În rest, încerc să contribui cu ce și cât vrea el. Dacă ne jucăm, adopt un rol secundar, căci nu vreau să conduc eu jocul. Nu-l ajut decât după ce mă asigur că asta vrea și încerc să nu fac mai mult decât e necesar ca să treacă peste hop. Să dau un exemplu: acum vreo câteva luni a descoperit o cutie cu  puzzle-uri (jigsaw) din lemn în debara (acolo stocăm jucăriile care sunt pentru mai târziu) și a fost curios să le vadă, fiindcă aveau imagini cu utilaje. Le-am deschis și i-am explicat că dacă potrivim piesele laolaltă o să vedem utilajele. Le-am făcut împreună de câteva ori. La început îmi cerea piesele care urmau și se cam chinuia la unele până le potrivea. Îl lăsam să încerce până cerea ajutor sau dădea semne clare de frustrare. Mă abțineam să-i zic că nu se va potrivi piesa pe care se gândea să o pună. Așteptam și doar menționam când era clar și pentru el: ”Da, se pare că nu e de acolo.” În vreo câteva zile le făcea singur. Și au fiecare câte 12 piese. Întotdeauna l-am lăsat să facă doar cât a vrut, chiar dacă se oprea când mai erau 2 piese de pus. Eram, de fapt, destul de uimită că la 2 ani și jumătate are atâta răbdare și interes pentru ele. Acum se descurcă și cu 21 de piese. Are zile în care umple măsuța cu puzzle-uri și altele în care nu le bagă în seamă. I-am mai cumpărat un set și le-a asamblat 98% singur din prima. E fascinant să-l urmăresc, mai ales pentru că gândește cu voce tare: ”Unde e bucata cu cupă? Se vede spatele de la mașină.”

Și dacă tot v-am redat două propoziții de-ale lui, poate că merită să vă spun cum am abordat vorbitul. Am încercat să-i vorbesc normal încă de la început, fără exprimare la persoana a 3-a, fără plural, ci direct și corect. Asta nu înseamnă că nu l-am alintat și nu l-am drăgălit, dar în cea mai mare parte a timpului i-am vorbit ca unei persoane întregi, așa cum e orice copil din prima zi de viață. Iar el a vorbit devreme și a progresat uimitor. Desigur, nu  cred că numai atitudinea noastră a fost răspunzătoare. Dar cred că l-a ajutat. Nu am folosit cuvintele lui stâlcite în comunicarea cu el, chiar dacă mi le-am notat pe cele mai simpatice sau l-am înregistrat pentru când vom fi uitat cât de dulce era. Nici nu l-am bătut la cap să le rostească cum trebuie. Am avut răbdare și surprinzător de repede trecea prin câteva variante și ajungea la o versiune cel puțin aproape de cea corectă. Acum spune toate sunetele, inclusiv pe ”r”, chiar dacă nu le nimerește în toate cuvintele, și leagă fraze fără efort.

Știu că mulți părinți acordă o mare atenție formulelor de politețe. Noi a ales doar să le folosim firesc în preajma lui și în comunicarea cu el, fără să insistăm să le repete. A început devreme să zică și el ”Bună ziua!” vecinilor, chiar dacă o vreme îl încurca cu ”Bună seara!”. A avut o perioadă în care îmi mulțumea zicând ”Cu plăcere!”. Acum mă trezesc cu el zicând din senin în timp ce mănâncă: ”Mulțumesc pentru mâncărică, mami! E bună!”. Nu-mi zice mereu ”te rog” când cere ceva, dar când își amintește, contează mult mai mult pentru mine decât un ”te rog” spus automat. Încă nu le mulțumește altora când primește ceva, mai ales dacă sunt necunoscuți, dar cred că e doar un pic timorat. De obicei, dacă mă aude pe mine zicând, spune și el. Sau îi amintesc, în funcție de persoană și situație:”Poți să spui mulțumesc, dacă vrei să arăți că te bucuri”. Și atunci zice ”mulțumesc!” bucuros. Mai multe despre cum pot învăța copiii bunele maniere de bunăvoie găsiți în traducerea aceasta din A. S. Neill.

I-am citit mult încă de pe la un an și jumătate (doar lectura e pasiunea mea). Uneori aceeași carte de câteva ori la rând. Alteori ne-am oprit la mijlocul cărții sau am discutat fiecare pagină în parte. Are preferințe clare și, când prinde drag de o carte, o citim în fiecare zi de câteva ori. De obicei, când e așa pasionat, evit să-i cumpăr sau să-i dau alta, ca să nu întrerup atașamentul. Nu aș vrea să caute mereu noutatea, îmi place că se bucură de aceeași carte mult timp și cred că e benefic pentru el. Așa cum și mie îmi place să recitesc câteva titluri care-mi sunt dragi. Mai multe despre cum să încurajați dragostea pentru lectură la vârste fragede puteți citi aici: Cum să crești copii care citesc – de Janet Lansbury.

De litere nu prea îi pasă, doar mă are pe mine să le descifrez. Avem litere magnetice pe frigider pe care le mai grupează pe culori din când în când. A avut o perioadă în care mi le arăta pe rând și mă întreba ce e fiecare. N-a mai făcut asta demult și nici eu nu i-am mai amintit. Nu vreau să desconspir de pe-acuma un mister care probabil i se va părea captivant la momentul potrivit pentru el, când va avea și resursele pentru a-l descifra. E suficient să fie expus firesc la litere, în tot felul de situații, pentru ca interesul să pună stăpânire pe el când va fi cazul. Deocamdată știe ce sunt literele și la ce folosesc. Nu mă grăbesc deloc să-l învăț eu să le folosească. Sunt convinsă că va face asta singur, după cum am aflat că învață copiii să citească de la John Holt.

Nu știe nici să recite numerele de la 1 la 10. Nu prea-l interesează să afle câte obiecte sunt într-o mulțime mai mare de 3 elemente. Pentru el sunt, pur și simplu, multe. Și înțeleg de ce n-ar fi relevant pentru el câte sunt. Are altele pe cap. 🙂 Iar eu n-am nicio intenție să-l ”învăț”, căci nu văd la ce l-ar ajuta o informație pe care nu o cere momentan. Știe numerele și chiar unele dintre simbolurile lor, fiindcă avem un puzzle cu cifre și câteva cuburi lego inscriptionate 1-10. Se întâmplă să întrebe din senin ”Unde e opt?” și să-l găsească, dar cam atât. Aaa, și dacă-l întrebați câți ani are o să răspundă cu aplomb: ”Cinci!” Asta pentru că cinci i se pare lui un număr mare. Îi mai zic, când e asaltat cu întrebări legate de vârstă, că are de fapt aproape 3 ani. Dar nu pare să-l descurajeze. Plus că sigur îi plac reacțiile pe care le stârnește.

Știe, în schimb, traseul hranei și al apei prin corp. E foarte curios să afle lucruri despre corpul lui și despre funcțiile acestuia, ca orice copil, de altfel. Iar noi suntem dispuși să vorbim cu el despre asta fără rușine. Căutăm explicații pe înțelesul lui și de cele mai multe ori e mulțumit. Câteodată, însă, cere să și vadă. Aseara m-a întrebat dacă pot să-l desfac ca să-și vadă colonul. 🙂 Dacă și voi aveți asemenea mici curioși, am răsfoit deunăzi o carte ce pare potrivită pentru vârsta lui: Corpul uman. Dacă știți altele, vă invit să-mi lăsați un link într-un comentariu.

Și dacă tot sunt la recomandări, ne place Prima mea carte despre animale, pentru că are fotografii reușite, bine puse în pagină și informații simple, dar interesante. Pavel are răbdare să o parcurgem pe toată și pune multe întrebări despre animale. Acum știe pe unde respiră delfinii și că tăticii-căluț de mare poartă ouăle în marsupiu până ies puii. Nu prea e el de acord cu rolul secundar al mamei-căluț de mare, dar o ia ca atare. L-a frapat ratonul, fiindcă caută în gunoi. 🙂 Îi plac animalele și mai ales gâzele de când era mic. Studiază fără teamă sau plictis orice insectă întâlnită în cale, le urmarește, mă întreabă unde e casa lor și dacă dorm cu mămica și tăticul lor. Iar eu mă străduiesc să nu-mi trădez în fața lui mica fobie de gândaci și păienjeni ca să nu-i trateze urât sau să se teamă de ei din cauza mea. Și mă pregătesc mental să am prin casă ferme de furnici și borcane cu gângănii în viitor.

Știu că nu e greu de crezut că poți educa acasă un copil în primii 3-4 ani, deși mai am până să întâlnesc un părinte care n-a fost pus la încercare de întrebările unui puști de 2-3 ani. Dar mulți nu văd cum ai putea continua la vârsta școlarizării, când vorba ceea ”ar trebui să se ocupe profesorii (aka specialiștii) de el”. Eu văd de pe acum cum vom continua să trăim și să învățăm unul de la altul și de la toți și toate din jur, firesc și fără grabă, fără planuri impuse din-afară și fără obligații care nu au sens pentru el. Desigur, nu vă pot spune de pe acum cum va fi. Dar am găsit câteva exemple foarte clare și detaliate de homeschooling – http://simplehomeschool.net/day-in-the-life-2014/– și de unschooling – http://sandradodd.com/typical.

Și acum marea întrebare: cât și cum socializează? Mărturisesc că abia din toamna aceasta am simțit nevoia să mă gândesc la socializare. Până pe la 2 ani, e ușor să găsești tovarăși de joacă prin parc. Ne-am făcut o grămadă de prieteni, chiar dacă eram noi în cartier. De la 3 ani nu mai e așa de ușor. Avem norocul cu câțiva copii care sunt și ei educați acasă și cu care ne vedem des. Mai sunt și câțiva care încă stau cu bunicile sau bonele. Dar știu că se vor împuțina și că diminețile petrecute în parc vor fi mai sărace în interacțiune cu copii de seama lui. Norocul nostru e că cel mai bun prieten îi va ține companie.

Cum ne vom descurca? Probabil voi face un efort să mergem mai departe de parcul nostru și să ne întâlnim cu familii care își educă acasă copiii. Vom lăsa mai mult timp pentru joc în grup pentru după-amiezele în care vom găsi copii mai mulți în parc. Sunt convinsă că vom găsi soluții. Dacă am rezistat iarna, când chiar și copiii care nu merg la grădi nu prea ies în parc, ne va fi cu atât mai ușor de la primăvară. Și sunt sigură că vom socializa mai mult și mai divers decât dacă eu aș fi toată ziua la muncă, iar el și-ar petrece timpul alături de aceiași copii la grădiniță. Despre cum văd eu socializarea la grădiniță, am mai scris în seria despre acest subiect. Dar chiar și eu cred că, în lipsa unei vieți sociale active în cadrul familiei, socializarea de la grădiniță este de preferat izolării. Dar, cum eu am de gând să fac din socializare una dintre principalele noastre activități, nu mă tem de efecte negative.

Să zicem că am terminat cu ”cât” și ”cu cine”, să trecem la ”cum”. Încă de când a început să interacționeze cu ceilalți copii, am încercat să intervin doar la nevoie. I-am atras atenția asupra efectelor pe care le au unele acțiuni asupra celorlalți și i-am explicat reacțiile pe care le vedea în jur. Din păcate, e nevoie destul de des să-i explic de ce adulții țipă și bruschează copiii.

Niciodată nu l-am obligat să dea o jucărie dacă nu a vrut. Întotdeauna i-am explicat că i-ar face o bucurie celuilalt copil, dar nu am insistat. E greu de găsit un corespondent în lumea adulților a ”împărțitului” cu care sunt bătuți la cap copiii. Nu e ca și cum vine un alt adult (eventual necunoscut) la tine să-ți ceară o parte din gustare sau cartea pe care o citeai și tu ești forțat de legea ”dărniciei” să-i dai. Ba chiar, să fim serioși, nici noi, oamenii mari nu suntem de fapt atât de darnici pe cât am putea fi sau ne-ar plăcea să fim. Sau mai bine să vorbesc în numele meu, să nu jignesc pe careva. Eu nu sunt atât de darnică pe cât aș putea fi, deși acesta ar fi cel mai bun stimulent pentru ca și băiatul meu să dăruiască. Bunătatea se transmite mai ales prin exemplul pe care-l dai ca părinte.

Un alt motiv pentru care nu-l forțez să dea este că, de multe ori, ajunge să dea de bunăvoie, iar asta valorează infinit mai mult. E prea mult să te aștepți de la un copil cu o jucărie nouă, preferată sau pregătită de acasă pentru joacă în parc să renunțe brusc la ea când o cere altcineva. Dar poate peste un sfert de oră, dacă n-a fost bătut la cap, o oferă de la sine și mai e și atent la bucuria de pe chipul celuilalt, nu doar la propria frustrare, așa cum ar fi fost dacă era obligat să dea. Sau se mai poate întâmpla ca problema să se rezolve chiar de către copii cu un joc improvizat, cum puteți citi pe blogul lui Janet Lansbury, care are o grămadă de lucruri utile de spus despre interacțiunea dintre cei mici și nu numai.

Nu pretind că e ușor să stai tot timpul cu un copil. Și nici că e o bucurie continuă. Avem și noi momente grele și conflicte, fac și eu greșeli față de el, cum face orice părinte. Îmi pierd răbdarea și-l grăbesc, mă enervez când insistă cu ceva ce mă deranjează și uneori mă mai plictisesc. Mă ajută mult blogul lui Janet (care sigur sughiță, la cât am pomenit-o aici):

Mi-e greu uneori să-i fiu la dispoziție tot timpul, mai ales în serile în care soțul meu vine târziu. Mi-e greu când nu apuc nici măcar o jumătate de oră pentru mine. Sau când renunț la somn ca să mai fac și altceva. Dar e de-ajuns să-mi amintesc ce norocoasă sunt că nu sunt nevoită să merg la serviciu, că pot să mă bucur pe îndelete de el și de dezvoltarea lui, că am uneori și 2-3 ore pe zi în care să fac ce vreau eu (ceea ce nu aș avea dacă m-aș întoarce la job). Și atunci realizez că, oricât de greu ar fi uneori, nu mi-aș dori să fac altceva, să fiu altundeva sau cu altcineva. Acesta este, cred eu, unul dintre elementele-cheie în decizia de a educa acasă și în succesul acestei abordări: satisfacția părintelui. Iar eu sunt mulțumită și recunoscătoare că avem ocazia să mergem pe această cale.

Mi-aș dori mult să luați articolul acesta drept ceea ce se vrea a fi – o exemplificare cu explicații, argumente și trimiteri a ce înseamnă pentru mine personal educația liberă și firească a copilului în primii lui ani. Ca în tot ceea ce scriu și fac, nu vreau să judec sau să blamez pe cei ce nu aleg această cale, vreau doar să-i sprijin pe cei ce se gândesc să o adopte. De la ei și de la oricine e interesat cu adevărat aștept întrebări și sugestii în secțiunea de comentarii.

52 Comments

  1. Esti un ideal de rabdare si devotament. O minune de mamica. Ma buseste plansul sa vad cat sunt de departe. Citesc mereu cu acelasi interes articolele tale in speranta ca voi gasi puterea sa aplic cate ceva in familia noastra. Ma bucura nespus astfel de exemple.

    • Daca m-ai fi vazut astazi, cu durerea de stomac si Pavel care nu voia sa se dea jos de pe trotineta la trecere, desi ne grabeam, nu m-ai crede asa ideal. Chiar nu sunt. Si asta am si incercat sa marturisesc cand am scris de cum ma ajuta articolele lui Janet. Normal ca, incercand sa descriu ce incerc sa aplic si care sunt idealurile mele, pare ca totul e roz si bine mai mereu. Dar adevarul e ca nu merit laudele tale. Am rabdarea limitata, ca orice om, si imi pare rau, dar o zbarcesc cateodata, mai des decat mi-as dori, ceea ce, iarasi, e valabil pentru orice parinte care se straduieste sa fie mai bun.
      Noroc ca nu au nevoie copiii de parinti perfecti (ce presiune ar fi asupra lor de a ajunse la fel, nu?), ci de parinti care incearca sincer sa-si mai atenueze defectele si limitarile inerente.
      Ma bucur ca iei lucruri cu care rezonezi din articolele mele. Mult succes si nu uita nici de nevoile tale!

      • Multumesc Andreea. Vorbele tale sunt de pus la rana. Sper sa am ocazia sa te cunosc. Pana arunci ma bucur de conectarea virtuala. Sanatate, armonie si multa rabdare!

        • Multumesc si eu! Cred ca ar fi frumos sa ne cunoastem. Multa rabdare, intr-adevar! Avem cu totii nevoie. Multumesc pentru urari si le trimit reinnoite catre voi!

      • Ce minunat ai spus: copiii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de unii care încearcă să își atenueze defectele. Cred ca voi folosi fraza asta ca motto toată săptămâna. Și pe mine mă mustră conștiința ca nu sunt asa cum mi-aș dori pentru copilul meu, cu mai multa răbdare și mai multă disponibilitate. Mulțumim mult!

  2. Spor sa aveti in toate!….si noi tot ‘acasa’ ne petrecem majoritatea timpului….si ne regasim printre randurile scrise, cu mici valente specifice situatiei noastre:). Si noi suntem asaltati cu intrebari intrebatoare…si incercam sa le raspundem pe intelesul A-ei. Nici eu nu sunt foarte structurata in abordarea mea….insa am o fetita care iubeste ordinea (in mijlocul dezordinii noastre de zi cu zi) si structura….asa ca ne adaptam…cum putem!:)

    • Multumesc! Ai rezumat foarte bine: ne adaptam fiecare la traiul laolalta, noi, parintii, mai mult decat cei mici. Ma bucur ca rezonezi cu ce scriu si sper sa-ti fie in continuare de ajutor!

  3. Baietelul meu a fost (si este) pasionat de corpul uman si poate te inspira activitatile, cartile si jucariile noastre- https://caietpentrucasamea.wordpress.com/category/corpul-uman/

    si aici
    https://caietpentruscoaladeacasa.wordpress.com/category/corpul-omenesc/

    • Multumesc mult pentru linkuri! Vad ca ai o gramada de materiale interesante. O sa le caut pe cele potrivite cu varsta lui.

  4. Multumim pt o tona de linkuri folositoare si exemplificarea foarte sanatoasa! Pentru invatarea functiilor corpului uman si a igienei am folosit o carte de la julia-toys: http://www.julia-toys.ro/66616/carti-carticele/ne-descoperim-corpul-carte-ravensburger-din-seria-wiesoweshalbwarum-de-dimensiune-mare-stare-foarte-buna/. Sunt in asentimentul tau legat de homeschooling si as vrea sa stiu si eu unde sunt copiii educati acasa, pt ca in zona Baba Novac nu prea se vad. Spor!

    • Cu mare placere! Multumesc si eu pentru recomandare!
      Iti scriu un mail pentru a discuta despre alti parinti care educa acasa.

  5. Pingback: Un articol | Aventuri cu Luca

  6. Am citit cu drag si interes! Felicitari atat pentru articol, cat si pentru atitudinea deschisa si fireasca! Bravo!

  7. Buna! Cum a fost la voi cu intarcatul? L-ai ghidat tu sau a venit de la sine? N. la 2 ani si 2 luni nu pare deloc pregatit, iar eu pendulez intre convingerea ca are nevoie si e bine sa-l las cand e pregatit si oboseala ca uneori e prea des noaptea si poate ne-ar fi mai bine per total daca m-as odihni. (Mentionez ca sta cu mine cam tot timpul si avem conceptii asemanatoare cu ale voastre)

    • Da, greu subiect – intarcatul. Nu a venit de la sine, ci m-am hotarat eu, dupa luni de “pendulari”. Incepuse sa nu mai fie exclusiv satisfacator pentru mine. Si mi se parea ca il cam tin pe loc. Desigur, asta am citit eu la el. Cred ca depinde mult de copil. Oricum, n-as sfatui pe nimeni sa intarce inainte de 2 ani, beneficiile sunt prea multe si importante. Dar chiar si asa, daca devine sursa de frustrari si tensiune intre mama si copil, cred ca e dreptul mamei sa decida.

      Eu am decis mai intai sa incheiem alaptatul noaptea si adormitul la san, la 2 ani fara 2 luni. I s-a schimbat mult somnul si a fost o binecuvantare pentru toti sa nu ne mai trezim atat de des noaptea. Eu clar eram afectata. Stiu mamici care rezista bine mersi pana peste 2 ani si chiar si 3. Eu nu mai puteam. A dormit mult mai adanc dupa prima saptamana, in care se mai trezea si mai plangea dupa tzitzi.
      Iti recomand sa citesti macar “Bebelusul meu intelege tot” de Aletha Solter. E important sa intelegi rolul vindecator al plansului si sa ai putere si rabdare sa-i sustii plansul de care are nevoie ca sa poata trece peste aceasta perioada. I-am explicat inainte ca acum ca are dinti si mananca toate mancarurile care-i plac (le-am enumerat), nu mai are nevoie de lapte noaptea si la somn. Cred ca l-a ajutat, insa tot a avut nevoie sa se descarce plangand de cateva ori.

      S-ar putea, odata ce te hotarasti, sa fii surprinsa, cum am fost si eu, de cat de usor decurge totul. Chiar am simtit ca si pentru el a fost pasul corect si pot sa zic ca am vazut beneficii in relatia noastra. Insa cred ca fiecare mama stie cel mai bine cand e momentul pentru ea si copilul ei sa incheie alaptatul.

      Acestea fiind zise, mai zic doar atat: mi-e un dor nebun de alaptat, dar bebelus, nu zdrahon de aproape 3 ani.

      Mult succes!

      • Multumes mult, m-au ajutat sfaturile tale si ce am citit in carte. Si eu sunt obosita dupa luni de pendulari in cautarea a ceea ce este mai bine pentru el. Acum vom renunta la alaptatul de noapte si treptat de tot. Chiar am fost surprinsa, prima noapte a fost mai grea, dar acum merge usor si nu e deloc traumatizant cum imi imaginam inainte sa citesc despre plans. (N. nu cred ca a plans o ora in toata viata luni de pana acum exact pentru ca aveam senzatia ca e bine sa-l alaptez in semn de consolare pentru orice)
        Toate cele bune!

        • As vrea sa mentionez pentru cei care citesc comentariul fara sa fi citit cartea ca nu este vorba despre a lasa copilul sa planga fara sa-l bagam in seama pana se conformeaza, asta chiar e traumatizant. Este vorba despre a-l tine in brate, a vorbi cu el, in timp ce se descarca de tot stresul acumulat. A-l invata sa nu-si reprime plansul prin alaptat, leganat, dulciuri sau orice alta metoda, insa cu grija, sa nu interpretam gresit.

        • Ma bucur ca ti-am putut fi de ajutor! E pacat ca alaptarea, acest dar minunat pentru mama si copil, sa se termine dupa un sir lung de frustrari. Mai bine se termină sincer, cel putin asa am vazut eu lucrurile. Ma bucur ca nu e atat de greu precum te temeai. Numai bine în continuare!

  8. Cu cata placere am citit cele scrise de tine, Andreea! Te urmaresc si imi place foarte mult ceea ce faci si mai ales cum iti explici actiunile. Am invatat multe de la tine. Multumesc si mi-as dori tare mult sa ne revedem candva.
    Cu multa dragoste si multe amintiri frumoase.
    Valentina Sarateanu

    • Ce placere sa gasesc asteptandu-ma comentariul tau, Valentina! Iti multumesc, inseamna mult pentru mine ca ma citesti in continuare, dupa atata timp. O sa vad cum fac sa ne si vedem. Chiar asa, cu multe amintiri frumoase…. Te imbratisez!

  9. E grozav articolul! E prima dată când citesc un articol de-al tău și te găsesc o mămică pe placul nostru. Bebele nostru e încă micuț, are șase luni jumătate, dar suntem interesați de creșterea lui armonioasa. Dorim sa-i fim aproape în acești primi ani de viață și vom alege și noi să fim acasă, alături de el, fără cămin, grădiniță și, poate chiar clasele primare. Te felicit pentru frumoasele alegeri, iar întrebările cu siguranță vor apărea pe parcurs. Cu drag, Ana!

  10. De ce toata lumea insista pe chestia cu computerul/tableta? (“nu se joacă pe calculator” – btw, calculator zicea maica-mea acum 25 de ani, e computer toata ziua). De ce sa nu se joace? Studiile au aratat ca jocruile dezvolta capacitatea de invatare. Am intalnit copii care la 5 ani vorbeau engleza perfect invatata doar de la CN. Daca lasam la o parte radiatiile nocive (cu care sunt de acord, dar doar in cazul telefoanelor), restul de device-uri nu sunt nocive, nu strica ochii, nu afecteaza creierul.

    So, lasati copii sa se joace pe ce vor ei. Sub supravegherea parintilor, evident, nu uitati cu orele in fata televizorului. Bebele meu se uita de la 6 luni la cantecele pe tableta, PC, laptop si proiector.

    • Nu ca tin neaparat sa am dreptate, dar o sa-ti raspund, mai ales ca am sesizat intepatura din paranteza (“btw”, mie imi place limba romana si prefer sa o folosesc cand am optiunea, oricat de invechita ar suna – e doar o placere nevinovata, engleza cred am demonstrat ca o stiu de cand traduc pe blog, de ex.).
      Eu personal cred ca sunt multe alte lucruri mai bune de facut pentru copii (mai ales in primii ani) decat orice poate aparea pe un ecran. Multe lucruri care dezvolta capacitatea de invatare, lucruri firesti si care te solicita si din punct de vedere fizic, si ca relationare cu alte fiinte. Intotdeauna voi prefera, atat cat voi face eu alegerea asta pentru el, sa-l incurajez sa traiasca in lumea reala, palpabila.
      Nu la radiatii ma gandesc, stiu si eu ca nu mai radiaza ecranele. Ma gandesc “doar” la cat de nefiresc este mediul virtual si cat de putin stim noi, pana la urma, despre cum afecteaza el creierul in dezvoltare.
      Din cate stiu eu, in Europa cel putin toti pediatrii recomanda evitarea ecranelor de orice fel sub 3 ani. Uite ce gasesti la o simpla cautare: http://www.theguardian.com/lifeandstyle/2004/jul/21/familyandrelationships.media E The Guardian, citandu-l pe Dr Jeffrey Johnson, Associate professor of clinical psychology, Columbia University, nu?
      Eu nu sfatuiesc pe nimeni sa-si lase copilul in fata unui device (vezi ca stiu si eu cuvinte de-ale tinerilor, da?) in loc sa-l duca in parc, sa ii citeasca, sa discute, sa se joace cu el. Studii despre efectele negative sunt destule, pentru cine are nevoie sa se convinga asa. Mie imi vine pur si simplu intuitiv, iar studiile de care zic doar confirma.
      Mi se pare normal ca un copil expus la limba engleza de mic sa o invete. Mi se pare normal ca unul expus la device-uri sa invete sa le foloseasca. Mintea umana de adapteaza si ia ce poate din mediu ca sa se dezvolte.

      Dar este o idee buna sa aiba in mediu o limba straina de la varste fragede, desi nu are sa zicem un parinte vorbitor nativ al aceleia? Mie personal nu mi se pare. E artificial si, din cate judec eu, inutil. Va putea invata cate limbi va vrea cand va fi mai mare, nu e nevoie sa intervina elemente straine in procesul de consolidare a limbii materne. Nu o luati de buna, e doar o parere, un sir de ganduri.

      Sau e o idee buna sa faca cunostinta in anii cei mai importanti pentru dezvoltarea creierului cu mediile virtuale interactive, care iarasi sunt artificiale si mult prea intense, complet diferite de orice ai putea intalni in mediul natural? Nu-s anti-tehnologie, ca doar am blog si cont pe fb. Doar ca ma ghidez si dupa bunul simt. Niciunul dintre multii programatori din Romania, dintre care cunosc btw o gramada, nu au vazut un computer pana la adolescenta si programeaza de le sar capacele pentru IBM, Google, Facebook etc.

      Si mai am un gand, poate ciudat, dar asta e: doar pentru ca poti grabi dezvoltarea copilului, acesta nu e neaparat si un motiv bun pentru a o face. Numai ca noi, in lumea asta moderna, vrem mereu mai mult, mai nou, mai repede, inclusiv de la copiii nostri. Stiu si eu ca au o capacitate enorma de invatare, dar oare e acolo pentru a indesa noi cat mai multe in mintea lor sau pentru ca ei sa-si ia ce au nevoie din mediul natural si social?

      • Multumesc pentru raspuns. Si mie imi place limba romana. Totusi consider ca un copil e bine sa invete o limba straina (engleza, ca e limba de facto in IT / TI) cat mai de mic, pentru ca atunci capacitatea lui de invatare este mult mai mare. Iar dintre metodele de invatare, cea mai buna este expunerea la continut in acea limba. La fel e si cu informatica, se poate invata de la o varsta mica (eu am inceput sa invatat pe la 10-11 ani dintr-o carte scrisa de Alexandru Mironov, special pentru copii, si mi-a prins foarte bine mai tarziu).

        Chiar si articolul din link-ul tau nuanteaza ideea de TV interzis. Parerea mea e ca orice extrema e gresita. De ce ar fi o carte cu poze mai buna decat o aplicatie interactiva pe ipad sau un cantecel pe BabyTV / YouTube? E absurd sa nu vrei sa expui copilul la tehnologie, mai devreme sau mai tarziu tot se va lovi de ea. Suntem in secolul XXI, tehnologia face parte din viata noastra, fieca vrem sau nu.

        Nu ma pot abtine sa nu comentez remarca referitoare la prietenii tai programatori care lucreaza pentru firme mari de afara sau de la noi. Daca asta e scopul lor in viata, bravo lor – dar cei mai buni dintre ei nu raman la stadiul asta, evolueaza catre propriul business in care pot sa-si manifeste mult mai bine ideile. Ex Vivi, ca e cel mai cunoscut in online la noi (vivi.ro), a lucrat la Google dar a trecut peste etapa asta. Cei care nu au avut contact cu “calculatorul” pana in adolescenta probabil au o varsta. Internetul a aparut relativ recent (acum 20 de ani in .ro) si nici computerele nu erau asa de raspandite.

        • Multumesc si eu pentru ca ai revenit. Sa specific: nu avem televizor pentru ca e destul de greu de selectat ce anume vede, pentru ca sunt putine porgrame, chiar si pentru copii, care sa fie macar inofensive, daca nu utile. Si pentru ca sincer nu am avea cand sa ne uitam, chiar daca nu practic educatie acasa structurata, cu activitati propuse si organizate de mine. Pur si simplu nu-i ajunge timpul sa se joace, sa citim si sa ne intalnim cu prietenii, mereu ramane ceva ce n-am apucat sa facem.
          Nu am zis ca ii interzic accesul la tehnologie, ba chiar am dat exemple de ce anume vede pe laptop (fotografii si filmulete cu el si familia). Ascultam radio si muzica de pe youtube (dar fara a vedea videoclipurile). Stie ce e facebook-ul si skype-ul fiindca vorbim cu rude din strainatate si cu bunicile din provincie. Dar cam atat. Oricum nu am avea timp de altceva, iar mie mi se pare de ajuns.
          Deja se loveste de ea, dar numai cu masura si cu motiv. Desenele si videoclipurile, fie ele si de pe BAbytv, nu mi se par un motiv bun.
          Daca nu te impresioneaza un job la Google, asta e. Erau exemplele care mi-au venit in minte. Pentru unii clar o afacere proprie poate fi mai buna decat un job. Nu vad ce relevanta are discutia asta, oricum, din moment ce si unii si altii au invatat destul de bine incat sa fie foarte buni si asta nu fiind expusi de la 6 luni…
          Ultimele doua fraze se contrazic. Nu inteleg ce vrei sa spui.

        • Revin fiindca m-am tot gandit la dezbaterea noastra si cred ca nu am expus destul de clar motivele pentru care nu ma dau in vant dupa expunerea de timpuriu la limbi straina si tehnologie. Probabil voi aborda in viitor subiectul intr-un articol, dar pentru moment, le notez aici:
          1. Nu sunt mare fan a folosirii prezentului pentru scopuri din viitorul indepartat, in loc de a-l trai pentru nevoile de acum. Sa detaliez – cam asa functioneaza sistemul scolar: ia de invata chestiile astea care nu te intereseaza in mod deosebit acum, despre care nu stii prea bine ce sunt si la ce folosesc, fiindca la un moment dat ai putea avea nevoie de ele. De acord, mai mult ca sigur va avea nevoie de engleza si computer literacy, dar nu in primii ani, nu pana la, sa zicem, 7-8 ani, cand poate face mici documentari pe subiect. La fel cu engleza, care apropo, e si foarte usoara. Cand va veni in contact cu ea firesc si va vrea sa o invete, o va prinde din zbor, sunt convinsa. Important e ca va fi alegerea lui. Nu-l pregatesc din fasa pentru intrarea in campul de munca. Il sustin ca sa se dezvolte dupa propriul interes, nu dupa ce consider eu sau altii ca ar “trebui” sa faca sau sa stie. Dar sigur nu voi ezita sa fac tot ce pot ca sa-l ajut sa-si urmeze pasiunile si interesele.
          2. Nu-mi place sa il expun la lucruri care ii distrag atentia de la ceea ce ar trebui sa faca un copil de varsta lui: joaca libera, imaginativa, senzoriala, sociala, in natura si cu obiecte reale. Iar desenele, videoclipurile, joculetele au efecte asupra atentiei, a concentrarii si a interesului pentru viata reala. Dau dependenta la modul cel mai serios, mai ales unui copil lipsit de discernamant. E ca si cum l-ai indopa cu dulciuri, sigur ca-i plac si nu vrea sa se mai opreasca. Si apoi nu mai vrea sa auda de fructe, de pilda.
          3. Nu-mi place sa introduc eu elemente care nu ar aparea in mod normal in viata lui. Un copil de 2-3 ani nu are nevoie sa se uite la cele mentionate mai sus. Ce anume castiga din ele? Il vor ajuta sa se joace mai creativ? Nu. Il ajuta sa interactioneze mai usor si mai eficient cu cei din jur? Iarasi nu. Il ajuta sa aprecieze natura si diversele materiale din jur? In mod clar nu. Il ajuta sa-si imbunatateasca miscarile corpului sau coordonarea? Nu prea cred. Il ajuta sa se cunoasca mai bine pe el insusi? Hmmm, nu!
          4. Nu-mi plac surogatele. Daca vrea povesti, exista o multime de carti. Daca vrea sa vada animale, putem sa vizitam o ferma sau sa rasfoim o enciclopedie. Hai si-o gradina zoo (una decenta). Putem sa le desenam sau sa ne jucam cu unele din cauciuc. Daca vrea muzica, o putem asculta fara imagine, cu urechile, nu coplesiti de culori miscatoare. Sau putem canta chiar noi. Vrea sa invete literele? Ne jucam cu unele din plastic, le trasam in nisip, le desenam pe hartie. La fel cu cifrele. Nu e mai bine sa numere cuburi Lego sau masinute, lucruri reale, pe care le poate manipula el?
          5. Nu cred ca poate hotara cu adevarat la 2-3-4 ani ca vrea sa invete engleza, daca nu o vorbesc in casa parintii in mod curent, daca nu are rude care o vorbesc, pe scurt, daca ea nu apare in mod firesc in viata lui ca unealta de comunicare. Asta ar trebui sa fie limba, nu o colectie de dubluri straine la cuvintele materne, de recitat la cerere. Prea des asa vad aplicata invatarea altei limbi. La initiativa parintelui, nu din nevoia autentica a copilului. Iar copilul curios, dornic sa invete si sa-i faca pe plac parintelui, le prinde. Sigur, nu e greu la varsta lui. Poate e chiar amuzant. Dar e util? Are aplicatie fireasca in viata lui? Sau e doar ceva cu care se poate mandri parintele?
          La fel si cu device-urile, doar am scris mai sus. Au ele ce cauta in viata si dezvoltarea unui copil mic, chiar daca el traieste in secolul 21, cum binevoitor mi s-a amintit? Sunt ele indispensabile pentru fericirea si dezvoltarea lui, cum sunt joaca libera, natura, prietenii, parintii si toata lumea adevarata, palpabila din jurul lui? Pentru mine, cel putin, raspunsul e un “nu” clar.

          Precum ati citit, nu am dat studii sau argumente stiintifice. Am dat argumente de bun simt. E usor sa gasesti studii pro si contra. Dar cred ca, cel putin in cazul acesta, cele contra le intrec cu mult pe cele pro. Nu degeaba ati inceput cu “De ce toata lumea insista…” Stiti cum e -“nu iese foc fara fum”. Si nu stiu nume mare din parenting care sa nu fi avertizat asupra pericolelor consumului de tehnologie la varste mici.

          • M-am documentat pe Google (cel de care ziceam mai sus ca nu ma impresioneaza ca job). Cei mai multi specialisti recomanda ca bebelusii sub 2 ani sa nu se uite la TV pentru ca, dupa parerea lor, nu au ce sau cum sa invete ba din contra, poate sa le faca rau, sa le distraga atentia de la joaca. In plus, asa cum ai spus si tu, specialistii sunt de parere ca exista alte activitati mult mai utile pentru un bebe. Argumentele lor stiintifice sunt firave: pana in 2 ani bebelusii nu inteleg nimic din ce e pe ecran, imaginile se schimba prea repede. Tabletele sunt prea noi si studiile stintifice sunt la inceput.

            Pe de alta parte, parintii recunosc ca lasa copii sa se uite la TV, in general 20 de minute pe zi, doar la emisiuni speciale pentru ei si cei mai multi nu vad lucrul asta ca pe ceva rau, mai ales ca pe copii ii linisteste sau ii amuza. Cu siguranta un bebe n-o sa inteleaga mare lucru din ce vede pe ecran, dar daca recunoaste un personaj (rade cand il vede) sau un fragment dintr-un cantecel (tot asa, rade cand il aude sau devine foarte atent sa vada ce e pe ecran cand aude o expresie) atunci, dupa parerea mea, nu e timp pierdut. Are timp toata viata sa-si descopere corpul 🙂

            Eu, asa cum ziceam, sunt de parere ca orice extrema e rea. Studiile asa-zis stiintifice sunt la inceput, cele bazate pe statistica nu sunt relevante (pentru ca nu au cum sa determine daca televizorul e cel care modifica comportametul copiilor, independent de alti factori; ex nu au cum sa elimine factorul “parinti” decat daca un parinte ar avea doi gemeni si unu se uita la TV, altul nu – absurd). Nu m-as mira daca peste cativa ani concluziile altor studii vor fi exact pe dos. La fel se intampla si in alte studii legate de media – unii zic ca adolescentii sunt mai violenti daca joaca jocuri cu impuscaturi, altii zic ca, din contra, scade rata actelor de violenta si jocurile dezvolta inteligenta.

            Sunt unele lucruri pe care e bine sa le inveti, chiar daca par inutile la prima vedere. Cititul, scrisul, matematica – sunt indispensabile in viata. De ce n-ar fi si o limba straina? Daca incepe s-o invete “natural” (intre ghilimele pentru ca includ si TV-ul aici) de la o varsta mica atunci rezultatul va fi mult mai bun decat daca ar invata doar in scoala dupa o metoda invechita. Nu conteaza daca parintii vorbesc (sau nu) nativ acea limba, vrem sa avem copii mai buni decat noi. Informatica inca nu e indispensabila, dar in 20-30 de ani va fi (si nu ma refer doar la utilizarea unui computer pentru navigare pe net ci pentru programare)

          • Multumesc pentru raspuns! Cred ca putem cadea linistiti de acord ca nu suntem de acord. 🙂 Sper ca discutia noastra sa le fie de folos celor ce-si pun intrebari privind accesul celor mici la tehnologie. Numai bine!

          • “sa se dezvolte dupa propriul interes, nu dupa ce consider eu sau altii ca ar “trebui” sa faca sau sa stie. ”

            Interesant cum te justici in a il dezvolta dupa “interesul tau” (de fapt dupa ceea ce iti IMAGINEZI ca este el.
            Oare “interesul lui” de unde apare? S-a nascut cu el?
            Ma amuza afirmatiile de genul cele citate care de fapt ascund o mare dorinta (mai mult sau mai putin constienta) de a IMPUNE 🙂
            PS Pentru mine sa nu raspunzi. Imi ajunge cat am citit.

      • Scuze ca intervin in discutia dumeavoastra, foarte interesanta, din care toata lumea cred ca are ceva de invata.

        In discutia voastra am observat doua sisteme de convingeri diametral opuse, pe care as vrea sa le aduc in discutie, respectiv:

        Andreea:
        “Eu personal cred ca sunt multe alte lucruri mai bune de facut pentru copii (mai ales in primii ani) decat orice poate aparea pe un ecran.”

        Daniel Toma:
        “De ce toata lumea insista pe chestia cu computerul/tableta?
        De ce sa nu se joace? Studiile au aratat ca jocruile dezvolta capacitatea de invatare.
        Am intalnit copii care la 5 ani vorbeau engleza perfect invatata doar de la CN.”

        Degeaba incercati sa va convingeti unul pe celalalt ca sistemul vostru de convingeri este mai bun, nu veti reusi, asa ca polemica nu duce la rezultate bune.

        Asadar, copii sunt in contact cu tehnologia de la varste fragede deoarece tehnologia a devenit parte din viata cotidiana. Cit de mult afecteaza dezvoltarea creierului acesta tehnologie? Probabil ca foarte mult, creierul nostru evolueaza de mii de ani, IQ-ul creste de la generatie la generatie intr-un ritm accelerat.
        http://adevarul.ro/sanatate/minte-sanatoasa/copiii-noile-generatii-mai-inteligenti-1_50d00c08596d720091109c3e/index.html

        Si eu cred in expunerea copiilor la tehnilogie, dar nu in mod pasiv (desene animate / jocuri pe tableta) ci intr-un mod activ: prin invatarea copiilor concepte de programare a computer-ului.

        Un exemplu despre cum o invat pe fetita mea de 5 ani sa faca mici programe vedeti aici:
        https://youtu.be/kw77GxqHcfE

        Sper ca postarea mea sa nu fi deranjat ci sa fie de folos.

  11. Mult timp am crezut ca sunt singura “nebuna” care are astfel de ganduri legate de copii ei, si anume fara cresa/gradinita. La noi povestea e simpla, avem doi baieti de 4 si 7 ani. Cand cel mare avea 3 ani eu eram deja gravida cu cel mic si hotarata sa stau acasa 2 ani dupa nastere (cu primul am stat doar 6 luni si mi-a parut rau si se si vede acum diferenta, din pacate) asa ca nici prin gand nu mi-a trecut sa-l dam la gradinita. Si bine am facut. Apoi, dupa 2 ani m-am hotarat sa renunt la serviciu, adica nu m-am mai reintors deloc, pentru a putea fi aproape de copii mei si pentru a-i creste in adevaratul sens al cuvantului. Nici nu aveam dealtfel alternative, sau eu nu le-am vazut. Unde sa-i las si cu cine pana la 7-8 cand as fi ajuns eu acasa. De sot nici nu se punea problema sa stea cu ei pentru ca nu are program fix avand propria afacere. Sa ma duc sa muncesc si tot salariul sa-l dau pe gradinita/after school particulare? Sa fie frumos afara si ei sa stea inchisi acolo pana seara? Pentru ce? Deci am renuntat. Anul trecut a inceput cel mare scoala, clasa 0. Doamne ce greu imi e sa-i inteleg pe parintii colegilor lui!! Daca e vre problema in calsa/scoala si o ridic cu greu gasesc intelegerea a doi/trei parinti. Restul … aduc copii dimineata “ii arunca” la scoala si pleaca la munca bucurosi ca au unde lasa practic copii o zi intreaga. Ce conteaza altceva? “Ca doar sunt clasa I a”! Nu mai zic ca, al meu copil e printre cei mai cuminti din clasa, nu stie “prostii” si nici nu are rautatile si spiritul de competitie ca restul care au fost la mult elogiata gradinita! Cate comentarii si ocheade dubioase de genul “din cap pana in picioare” am primit de la tot felul de prieteni/amici/vecini/cunostinte cand spun ca nu lucrez ptr a petrece timp cu copii mei si mai ales cand anunt dupa mii de intrebari ca cel mare nu a fost la gradinita si nu-l duc nici pe cel mic! Sunt privita asa ca o ciudata/nebuna. Cum adica, nu-i duc la gradinita?? NU! Cel mare a fost la evaluare inainte de clasa 0 pentru ca nu avea varsta sa intre automat, si cei care l-au evaluat (invatator si psiholog) au fost uimiti de raspunsurile lui si au intrebat de mai multe ori daca sigur nu a fost la gradinita. A naibii gradinita! In rest, nu suntem foarte stricti cu ei in ceea ce priveste TV-ul, adica se uita maxim 2 ore pe zi … destul de mult dar acceptabil mi se pare mie. Tableta 15 minute impreuna … are bateria stricata si se opreste singura repede fara a mai porni apoi 🙂 Paine, iaurt, prajituri facem in casa, mezeluri nu mancam, prajeli foarte rar (sunt minunate chiftelele, sinitelele, cartofii prajiti in cuptor), avem lapte de la cineva de la tara, pe timp frumos iesim de doua ori pe zi in parcuri (aprox 2 ore fiecare iesire) cu bicicletele amandoi (eu pe jos 🙂 ). Si, cum ziceam, cel mic are mai mare incredere in el, stiindu-ma dintodeauna langa el. In martie implineste 4 ani, si demult vorbeste foarte frumos si corect, stie cateva litere, stie sa numere, stie formele, culorile, coloreaza fara sa depaseasca linia, etc. Poate ca a avut si exemplu de la frate-su dar si inceredere mai mare sa porneasca in “aventuri”. Vara trecuta, la nici 3 ani si jumatate, a mers prima data pe doua roti cu bicicleta … probabil tot din dorinta de a fi ca frate-su. Bine, noi am avut si o chestie cu bicicletele … nu le-am luat niciodata chestie din aia de impins in care copilul sta doat cu picioarele pe pedale fara sa faca nimic si nici tricicleta fara pedale atat de populara anii astia. Noi am luat biciclete normale si nu au avut incotro decat sa invete sa pedaleze cu sau fara roti ajuntatoare.
    Oooo … m-am cam “intins”.
    Deci, felicitari … voi aveti mult mai mult curaj decat am avut noi!
    Succes mai departe!

    • Multumesc mult pentru ce ne-ai povestit despre voi! Ma bucur ca ai avut incredere sa scrii aici. Nu stiu cat e vorba de curaj si cat de a alege solutii personalizate. Daca la voi functioneaza mersul la gradinita acum, atunci asta e calea voastra. Oricum, e foarte important ca te au alaturi de ei cat de mult se poate, ca faceti multe lucruri impreuna si va distrati. Creati amintiri si o baza pentru toata viata lor. Mult succes si voua, in tot ce va propuneti!

  12. foarte multe linkuri si referinte…multumesc pentru articol! m-ar ajuta cateva idei, trimiteri referitoare la integrarea celui de al 2-lea copil..toate cele bune.

  13. Daniel, fiecare îi oferă copilului oportunitatile pe care le consideră valoroase, însă, copiii expuși îndelung acestor stimuli sunt copiii care ulterior nu vor avea așteptări realiste de la o foaie de hârtie, companioni de joaca, mediu înconjurător in general. O învățătoare din Bucureşti care predă la grupa 0 întâmpină mari dificultăți în a le capta atenția copiilor de 6 ani. Este adevărat că învățământul tradiţional este departe de a fi interactiv dar copiii care au petrecut ore in sir in fata unor imagini, sunete care se schimba la secunda în cele mai atractive moduri sunt puși într-un context imposibil dintr-o dată. Sunt cazuri reale care au dificultăți de concentrare, care caută să dea zoom pe o carte şi care nu au cum sa aibă răbdare pentru ca ei au cunoscut satisfacția imediată, lipsită de eforturi prea mari.

    • Multumesc pentru replica, Iris!

    • Iris, eu vroiam sa inteleg de unde ideea asta de a interzice total accesul unui bebelus la orice tine de TV/ecran/etc, daca este sau nu fundamentata. Pana acum am vazut diverse pareri dar foarte putine argumente. Inteleg ca problema e doar cu imaginea, nu si cu sunetul – muzica poate sa asculte.

      De ce crezi ca, daca sunt supusi unor stimuli artificiali, copii isi vor pierde atentia sau rabdarea? Poate sunt si alti factori care determina lucrul asta, factori ce tin de comportamentul parintilor de exemplu (faptul ca se uita la tv nu trebuie sa insemne imediat ca e neglijat).

      Cat despre povestea cu invatatoarea – nu o cunosc, nu vreau sa jignesc pe nimeni, dar poate problema e la ea, nu la copii 🙂

  14. Superb Andreea, te felicit!!!! Ceea ce ai transmis e de real ajutor, incredere si caracter. E greu sa schimbi ceva in bine in tine d-apoi unei familii sau ce sa mai zic unui grup.Forta ta interiara e incredibila si na bucur ca mi-ai intarit convingerile. Ce-i drept ne-am rupt de natura umana si instinct. Pana la urna de ce suntem aici?! Ei se pare ca un prunc ne poate redeschide portile raiului si ne indica frumos cheile fericirii, dar sa avem ochi sa le vedem caci filtrele noastere ne-au facut orbi si neincrezatori.
    Multam!!
    Toate cele bune si copii minunati!

  15. Buna Andreea, imi place mult sa citesc articolele tale si imi dau seama ca ma aseman foarte tare cu tine ( in gandire si in comportamentul fata de baiatul meu). Succes!

  16. Urmaresc blogul tau, dar din pacate nu reusesc sa citesc articole regular.
    Am patru copiii si facem homeschooling deocamdata cu fetita cea mare (8 ani) dar la fel o sa facem si cu ceilalti. Nu merg nici la gradinita.
    Legat de socializarea, la noi este mai usor pentru ca avem patru copiii, intre fiecare este diferenta de 2 ani si ceva. Dar, bineinteles ca nu este de ajuns. Si atunci, pe astia de vrsta scolara le ducem la Clubul copiilor. Acolo stau ora sau doua la o activitate, unde socializeaza cu copiii de vrsta lui, si asta cu copii care sunt interesati de ceva, adica este o atmosfera mai placuta la Club pentru ca este vorba de ceva ce nu este obligat, ci un fel de hobi.
    Numai bine.
    Sa iti da Dumnezeu sanatate ca sa ne scrii in continuare.
    p.s. Am si eu un Pavel.

    • Multumesc mult pentru mesaj si apreciere! Cand ai timp, poate ne mai scrii despre cum functioneaza pentru voi educatia acasa. Mult succes in toate! P.S. – ma bucur sa aud ca aveti un Pavel, imi place mult numele si mi-ar placea sa-l aud folosit mai des.

  17. Pingback: Academia Heidi » Unschooling: Educația care curge firesc, asemenea vieții de zi cu zi

  18. Super… ma bucur tare mult ca te-am gasit! Gandesc in principiu ca si tine dar tu ai mai multe idei si ma inspiri… si mai mult curaj… eu mi-am propus home/unschooling doar pana la inceperea scolii, inca nu ma consider in stare de mai mult.

    Despre limbile straine voiam sa spun ca din cate am citit eu, e f bine pentru copil sa auda inca de la varste fragede mai multe limbi, caci se formeaza de timpuriu ceva legaturi speciale in creier, in centrul responsabil cu vorbirea, nu stiu sa explic prea bine. Ideea e ca daca aude de mic cantecele in mai multe limbi, invata sa pronunte mai multe dialecte si cand va fi mare si va dori sa invete limbile ii va fi mai usor cu pronuntia…

    P.S. sunt tot mamica (am stat 2 ani acasa doar cu bebe iar acum il voi naste pe fratior, deci inca 2 ani), vorbesc de pe profilul unic al familiei

    • Daca il pui de mic sa asculte cantece in limbi straine, copilul prinde muzicalitatea limbii respective. Dar exista in acest moment cursuri on-line sub forma de jocuri si programe interactive de invatare a limbilor straine.
      Sunt utile inclusiv pentru adulti- lanmaster.com-centrul de limbi straine international, cu programe facute pentru invatare.
      Si eu spun limbi straine, in afara de limba engleza pentru care gasesti materiale educationale si cursuri peste tot.

      Eu, personal iubesc copii, si este imposibil daca iti place sa ii ai in preajma sa nu poti sa lucrezi cu ei- te inspira ei pe tine sa poti merge pe nivelul lor.
      Si apoi este un lucru natural- predarea oricaror notiuni de la mama la copil-
      Daca ai trecut print-o scoala este imposibil sa nu te poti descurca cu invatarea notiunilor copilului.

      Eu am lasat copilul sa faca impreuna cu mine toate activitatile si cele de legate de casa- curatenie, mancare, spalat vase si cele de invatare. Este natural sa stie sa faca de toate si este un proces de invatare si devoltare continuu pentru el.

      Dupa catva timp am fost la Gradinita Montessori Si acolo aveau activitati practicce similare: sa invete sa masoare cu un metru, sa cantareasca faiana, sa faca paine. Acolo educatorul- un strain statea cu copii si partea de educare costa 1600 Ron. De ce? Cand eu fac acelasi lucru cu copilul?

      Am auzit teorii cu partea de socializare care lipseste in homeschooling. Au auzit-o si ceilalti care au optat pentru asta. Dar asta e o afirmatie pe care numai cine nu gandeste o poate face: iese in parc 1 h- vorbeste si se joaca cu copii- este proces de socializare; merge la ateliere si activitati pentru copii- este tot socializare

      Banca este inlocuita de orice banca de afara, in parc unde poate invata informatii noi, de orice scaun din casa sau din afara ei, pe care poate sta si vizualiza informatii noi prin carti. Procesul de invatare este un proces continuu
      Copilul meu este peste nivelul mediu de socializare. Interactioneaza la fel de bine cu copii foarte mici care abia fac pasii, cu cei de nivelul lui si mai mari dar si cu adultii.

      Cel mai important este zic eu sa fi ireceptiv la inclinatia copilului. El ti-o arata/
      Copilul meu nu a fost niodata preocupat de invatarea marcilor masinilor dar a fost preocupat de invatarea literelor din numarul masinilor- Si asa a ajuns la 4 ani si un pic sa stie toate judetele din Romania. Si acum este inclinat spre geografie-alege cartile cu informatii geografice cu o placere extraordinara .
      Din asta a derivat apoi si invatarea rapida a alfabetului

      Oricum copilul poate merge in homeschooling orice perioada, studiile se echivaleaza. Si poate fi incadrat in sistemul romanesc.

  19. Uauu, doar lapte si miere si…linkuri in acest articol! Sau aproape…
    Eu inteleg asa, la prima mana, copiii educati acas’ sunt aparte, ca doar socializeaza cam ei intre ei, gresesc? Nu spun ca ceilalti sunt mai altfel in sens negativ, dar…cam asa se iveste problema!
    Atunci la 6 ani sau oricand bebebubu trece la o institutie de invatamant public, ce se intampla? Puneti de o clasa speciala numai de educati acasa, ca sa socializeze bine intre ei? Sau e posibil ca pruncul sa aiba ceva pb de socializare si sa vrea sa vina repede acasa la mami?! Nu ca ar fi asta o pb, dar pana cand e intrebarea mea?
    Daca se duce copilasul la o petrecere in pijama ( in viitorul nu extrem de indepartat) la prietenul lui si parintii acestuia ii lasa sa se uite la tv 2 ore inainte de culcare…ca doar e petrecere!! Ce se intampla, copilul vede acest fapt ca un lucru negativ, refuza si se duce intr-un colt cu un puzzle, sau e ceva neobisnuit, atat de neobisnuit ca ar mai vreo o data!! Sau mai bine sa se duca tot la un prieten educat acasa, fara tv in casa, sa nu complicam lucrurile!
    Subscriu la fazele cu alaptatul, mancarica sanatoasa, plansul si multe altele, nu pt ca am citit vreunul din articolele mentionate in linkuri, ci pt ca asa imi spun si mie mintea si inima! Ca doar nu o sa deschid repede un link pt orice vreau sa fac in viata…pt ca nu as mai avea timp de copil si acesta ar sta prea mult timp cu mine la laptop :)))
    Ca sa inchei, am un sg copil, de 2 ani si 2 luni, care prefera sa vb engleza mai mult decat romana, stie cifrele pe care le ordoneaza de la 1 la 10 in ambele limbi, culorile, 7 litere si recunoste cuvantul mama dc il vede scris. Se uita la tv poate o ora, o ora jumatate pe zi cat mananca, doar pe youtube, iar eu ii pun videoclipurile pe care le cere, dc le consider in regula, iar cand il rog inchide cu placere singur tv-ul, din buton, telecomenzile sunt suuuuus si sunt doar pt mami :))
    In schimb nu face la olita!! Greseala mea, sau poate nu e pregatit!

    • O fi articolul meu lapte și miere, dar tu ai scăpat cam multă lămâie în comentariul tău. Și cam multe generalizări și concluzii pripite…

      • Asa este, imi cer scuze…pana la urma e treaba fiecareia, ca mama cum isi creste copilul, atat timp cat isi face treaba bine!
        A fost un comentariu lansat intr-un moment “aricios” al meu, asta neinsemnand ca nu am scris ceea ce cred.
        Desigur, situatiile expuse de mine sunt cat se poate de generale, dar, la fel, pe cat se poate de posibile.
        Nici eu nu ma grabesc sa il duc pe Aron la gradinita, dar cu siguranta vom incerca si aceasta experienta! Iarna si toamna si in zilele urate, cat puzzle si lego si mai stiu eu ce sa faci zilnic acasa pana la 6, 7 ani.
        Vreau sa ii las loc si de un pic dor de mine! 🙂
        Vreau sa fie inconjurat de prieteni, sa fie haos in casa cand ii invita pe la noi, vreau sa faca sporturi in echipa, sa vina murdar, transpirat, obosit, vreau sa fie popular, descurcaret si chiar bataios pt ceea ce isi doreste si vreau sa realizeze singur unde a gresit!
        Gandul meu este ca intr-un mediu destul de restrans…nu prea e loc sa greseasca si poate nu ajunge sa fie pus in unele situatii de care se va lovii mai tz! Dar e doar un gand…
        Numai bine.

        • În primul rând, chiar apreciez scuzele și-ți mulțumesc că ai revenit și ai explicat un pic ce-a fost cu mesajul tău.
          Nu știu cu ce să încep, fiindcă din ce-mi dau seama din comentariile tale nu prea ai înțeles ce e cu educația acasă. Odată aleasă, ea presupune că nu merge copilul la grădiniță sau la școală, ci este educat în familie. Pentru mai multe detalii, poți citi răspunsurile mele la cele mai des întâlnite întrebări: https://homeschooling.urbankid.ro/faq/. Acolo te poți lămuri cu privire la ce este educația acasă și cum poate arăta ea.
          Înțeleg că e greu de digerat, cel puțin la primul contact, mai ales dacă nu ai în preajmă familii care au ales acest drum, care e mai mult decât o opțiune educațională, e un stil de viață.
          Legat de socializare, nu știu de unde și până unde poți trage concluzia că copilul meu sau ceilalți copii educați acasă nu socializează decât între ei. Nu-mi amintesc să fi scris asta vreodată, fiindcă nu e adevărat. Copilul meu socializează cu o mulțime de copii de toate vârstele și mulți dintre aceștia merg la grădiniță sau la școală. Te asigur că nu am nicio prejudecată la adresa copiilor școlarizați.
          Și nici nu stă legat de calorifer. Ba chiar stăm, când nu e ger sau furtună, mai mult plecați de-acasă: în parcul mare din preajmă, la bibliotecă, la teatru, la muzee, prin oraș sau în vizite. Doar iarna se întâmplă să stăm mai mult prin casă, dar și atunci facem și primim vizite de câteva ori pe săptămână.
          Noi nu avem TV de mult, dinainte să-l avem pe el. E o opțiune care ne-a adus numai beneficii. Suntem selectivi cu ceea ce vedem și noi înșine, nu doar cu ce vede el. Ne uităm la tv online, de exemplu. Iar Pavel știe ce e televizorul și că nu-l va mânca. A văzut televizoare pornite și nu prea le dă atenție dacă nu sunt pe desene. A văzut desene într-un magazin de pantofi și nu s-a speriat deloc. Pur și simplu s-a uitat cot la cot cu ceilalți prichindei. Pe mine nu mă încântă deloc să-l văd hipnotizat acolo și să trag de el ca să se oprească, așa că nu voi introduce desenele în viața noastră prea curând. Și nu, nu mă tem că se va speria dacă va fi invitat să se uite. Pur și simplu se va uita.
          Eu dau link-uri pentru cei cărora le-ar putea fi de folos. N-am ajuns încă la autosuficiență și mă ajută să citesc cum au procedat alții sau ce recomandă oameni care se pricep. Simt că încă mai am de învățat și, la cât de apreciate sunt în general articolele mele și documentarea din spatele lor, tind să cred că nu sunt singura. Felicitări că ai o intuiție care te ghidează atât de bine!
          Citesc în limita timpului liber, adică a celui în care doarme el, este plecat cu tatăl sau bunicii (nu, nu mai suntem legați prin cordon cum drăguț ai încercat să sugerezi) sau se joacă cu altcineva prin casă (cum e acum, de altfel).
          Ca să închei, absolut tot ce ai zis că vrei pentru copilul tău poate fi obținut cu minim efort fără ca el să fie elev. De fapt, nici nu fac parte din experiența școlară, deci nu văd care e problema.
          Mediul unui copil educat acasă nu este limitat, ci mult mai larg decât cel școlar, căci ai la dispoziție orașul întreg cu toți oamenii și toate locurile și evenimentele din el.
          Și legat de alimentație sănătoasă, cât de sănătos e să se uite la tv în timp ce mănâncă? Eu nu văd un motiv serios pentru a introduce altă activitate la masă decât mâncatul și discuțiile care se nasc firesc la masă. Băiatul meu a mâncat dintotdeauna foarte bine fără jucării, fără jocuri, păcăleli etc. Dacă se plictisește, e semn că s-a săturat.

    • Logica este simpla in variant de instruire acasa. Atata vreme cat copilul nu are deficient clar stability psihic si psiho-motor este de la sine inteles ca atunci cand I se acorda atentie exclusive inglobeaza mult mai repede decat atunci cand sunt 15 in grup si are atentie partial.

      Apoi parintele care are legatura directa cu copilul, este deja mult mai de incredere decat “strainul-profesor” care ii explica diverse notiuni.

      Copilul meu nu a mers in niciun system de educare organizata pana la varsta de 6 ani, s-a plimbat cu mine prin multe tari, a invatat incontinuu cu mine.
      In present socoteste, scrie si citeste in limba romana si inca o limba straina, este foarte socialbil, are notiuni din inca 2 limbi straine, canta si a fost admis la scoala de muzica, scrie povesti.

Leave a Reply

Required fields are marked *.