Homeschooling

Un alt fel de educație

Învățarea naturală de la naștere la 3 ani – un fel de bilanț

| 52 Comments

1511024_10206208141261465_4097733842350159262_nMai exact, până la aproape 3 ani. Băiatul meu împlinește trei ani la începutul acestui aprilie. Dar cum nu-mi place să amân, scriu acum trecerea în revistă la care m-am gândit aseară, în timp ce așteptam alături de el să adoarmă.

N-a fost la creșă și nici nu va merge la grădiniță. Dar nu de asta am început titlul cu ”învățare naturală”. Ci pentru că mă străduiesc să nu fac mai mult decât vrea și are el nevoie să fac. Pentru că mă abțin să vorbesc prea mult, să explic fără să fiu întrebată, să arăt sau să inițiez atunci când el ar putea să descopere ceva singur. Nu vreau să-i fur satisfacția reușitei proprii. Desigur, nu-mi iese întotdeauna, căci scot capul la suprafață eleva silitoare, profesoara debutantă și entuziastă, adultul obișnuit să le facă pe toate cum ”trebuie”. Dar încerc și mă bucur mult când mă opresc la timp. Mai ales că de cele mai multe ori răsplata e instantanee: el se descurcă singur și e mândru că a reușit.

Dar cum fac asta concret? Am început chiar din prima lui zi de viață. Am ales să am încredere în el să-mi arate când îi e somn, când îi e foame, când și cât vrea să stea în brațele mele. Și pot să spun că a mers. Nu pot să spun că n-am avut nicio ocazie în care să mă întreb (înainte să citesc despre plâns la Aletha Solter) ”Dar de ce mai plânge? A supt, are scutecul curat, nu-i e cald, e la mine în brațe…” Dar în mare a mers.

Și văd rezultatele încrederii în el acum: mănâncă de dragul de a mânca, adoarme ușor și spune singur când îi e somn, înțărcatul (la 2 ani și 3 săptămâni) a fost surprinzător de simplu, trecerea de la scutece la toaletă s-a petrecut aproape fără să ne dăm seama și cu 3 ”accidente” perfect explicabile în total. Nu scriu ca să mă laud, mai ales că nu e vorba de ceva ieșit din comun, ci de pașii care marchează viața fiecărui copil. La noi, din fericire, au fost fără probleme.

Dar nu cred că e noroc chior, dacă mă gândesc la poveștile pe care le aud de la alți părinți. Cred că un factor important a fost felul în care m-am străduit să abordez totul: cu respect, empatie, răbdare. Am luat decizii și am pus limite, dar mereu am lăsat loc pentru părerea și sentimentele lui. Am avut răbdare și când, de pildă, a refuzat chiloțeii, i-am pus deoparte fără regret. Știam că va veni și vremea lor, firesc și fără să fiu nevoită să insist.

E drept, am avut la rândul meu ajutor. Despre nevoia de apropiere fizică a bebelușului, chiar și în somn, aflasem din Conceptul Continuum, de Jean Liedloff. Despre plânsul ca mecanism de vindecare și  despre înțărcarea blândă, dar cu sinceritate, m-am lămurit citind cărțile Alethei Solter. Despre limite puse cu empatie și respect mă inspir de la Janet Lansbury. Despre cum învață copiii citisem în cărțile lui John Holt. Despre parenting necondiționat m-a lămurit Alfie Kohn. Despre cum să folosesc jocul în relația cu copilul am aflat și continuu să învăț, prin prietena mea Otilia, de la Lawrence J. Cohen. Și pe lângă ei, am avut imensul noroc să cunosc, online și offline, o mulțime de mame dedicate și informate, cărora țin să le mulțumesc și aici.

Revenind la subiectul postării, la fel am abordat și rolul meu în facilitarea învățării despre el și despre lume. Mă îngrijesc să aibă un mediu cât mai echilibrat (o camera organizată pentru nevoile lui, un ritm predictibil al zilelor, mâncare sănătoasă, mult timp pentru joacă liberă, mult timp petrecut în natură), resurse adecvate  (jucării și cărți atent alese, activități în care să exploreze liber materiale diverse, participare la treburile casnice după voie), cât mai puține influențe nocive (nu avem televizor sau tabletă, nu se joacă pe calculator, nu se uită decât la poze și filmulețe cu familia, de câteva ori pe săptămână, maxim 30 de minute) și atenția mea (nu am smartphone, nu deschid laptopul decât la urgență de față cu el și, dacă am ceva de făcut prin casă, îl invit să mă ajute).

Nu sunt adepta activităților structurate sau tip proiect, oricât de interesante sau drăguțe ar părea. Adevărata creativitate nu vine cu instrucțiuni, cel puțin nu la vârste fragede. Sunt convinsă că va veni și vremea când îl vor încânta proiectele și pașii de urmat. Dar acum, când abia face cunoștință cu arta și diversele materiale și limbaje de exprimare, nu vreau să-l direcționez în niciun fel. Vreau să se simtă liber să se exprime și să experimenteze. Sigur că îi dau explicații de bază (cum să pună apă ca să înmoaie acuarelele) și îi pun niște limite (nu poate picta pe pereți sau murdări covorul cu plastelină), dar îl las să decidă el ce și cum creează. Nu e el mare fan activități creative, dar nici nu vreau să-i afectez elanul cu prea multe instrucțiuni. Mai multe despre creativitate puteți citi în articolul tradus de la Janet Lansbury, precum și pe blogul ei.

În rest, încerc să contribui cu ce și cât vrea el. Dacă ne jucăm, adopt un rol secundar, căci nu vreau să conduc eu jocul. Nu-l ajut decât după ce mă asigur că asta vrea și încerc să nu fac mai mult decât e necesar ca să treacă peste hop. Să dau un exemplu: acum vreo câteva luni a descoperit o cutie cu  puzzle-uri (jigsaw) din lemn în debara (acolo stocăm jucăriile care sunt pentru mai târziu) și a fost curios să le vadă, fiindcă aveau imagini cu utilaje. Le-am deschis și i-am explicat că dacă potrivim piesele laolaltă o să vedem utilajele. Le-am făcut împreună de câteva ori. La început îmi cerea piesele care urmau și se cam chinuia la unele până le potrivea. Îl lăsam să încerce până cerea ajutor sau dădea semne clare de frustrare. Mă abțineam să-i zic că nu se va potrivi piesa pe care se gândea să o pună. Așteptam și doar menționam când era clar și pentru el: ”Da, se pare că nu e de acolo.” În vreo câteva zile le făcea singur. Și au fiecare câte 12 piese. Întotdeauna l-am lăsat să facă doar cât a vrut, chiar dacă se oprea când mai erau 2 piese de pus. Eram, de fapt, destul de uimită că la 2 ani și jumătate are atâta răbdare și interes pentru ele. Acum se descurcă și cu 21 de piese. Are zile în care umple măsuța cu puzzle-uri și altele în care nu le bagă în seamă. I-am mai cumpărat un set și le-a asamblat 98% singur din prima. E fascinant să-l urmăresc, mai ales pentru că gândește cu voce tare: ”Unde e bucata cu cupă? Se vede spatele de la mașină.”

Și dacă tot v-am redat două propoziții de-ale lui, poate că merită să vă spun cum am abordat vorbitul. Am încercat să-i vorbesc normal încă de la început, fără exprimare la persoana a 3-a, fără plural, ci direct și corect. Asta nu înseamnă că nu l-am alintat și nu l-am drăgălit, dar în cea mai mare parte a timpului i-am vorbit ca unei persoane întregi, așa cum e orice copil din prima zi de viață. Iar el a vorbit devreme și a progresat uimitor. Desigur, nu  cred că numai atitudinea noastră a fost răspunzătoare. Dar cred că l-a ajutat. Nu am folosit cuvintele lui stâlcite în comunicarea cu el, chiar dacă mi le-am notat pe cele mai simpatice sau l-am înregistrat pentru când vom fi uitat cât de dulce era. Nici nu l-am bătut la cap să le rostească cum trebuie. Am avut răbdare și surprinzător de repede trecea prin câteva variante și ajungea la o versiune cel puțin aproape de cea corectă. Acum spune toate sunetele, inclusiv pe ”r”, chiar dacă nu le nimerește în toate cuvintele, și leagă fraze fără efort.

Știu că mulți părinți acordă o mare atenție formulelor de politețe. Noi a ales doar să le folosim firesc în preajma lui și în comunicarea cu el, fără să insistăm să le repete. A început devreme să zică și el ”Bună ziua!” vecinilor, chiar dacă o vreme îl încurca cu ”Bună seara!”. A avut o perioadă în care îmi mulțumea zicând ”Cu plăcere!”. Acum mă trezesc cu el zicând din senin în timp ce mănâncă: ”Mulțumesc pentru mâncărică, mami! E bună!”. Nu-mi zice mereu ”te rog” când cere ceva, dar când își amintește, contează mult mai mult pentru mine decât un ”te rog” spus automat. Încă nu le mulțumește altora când primește ceva, mai ales dacă sunt necunoscuți, dar cred că e doar un pic timorat. De obicei, dacă mă aude pe mine zicând, spune și el. Sau îi amintesc, în funcție de persoană și situație:”Poți să spui mulțumesc, dacă vrei să arăți că te bucuri”. Și atunci zice ”mulțumesc!” bucuros. Mai multe despre cum pot învăța copiii bunele maniere de bunăvoie găsiți în traducerea aceasta din A. S. Neill.

I-am citit mult încă de pe la un an și jumătate (doar lectura e pasiunea mea). Uneori aceeași carte de câteva ori la rând. Alteori ne-am oprit la mijlocul cărții sau am discutat fiecare pagină în parte. Are preferințe clare și, când prinde drag de o carte, o citim în fiecare zi de câteva ori. De obicei, când e așa pasionat, evit să-i cumpăr sau să-i dau alta, ca să nu întrerup atașamentul. Nu aș vrea să caute mereu noutatea, îmi place că se bucură de aceeași carte mult timp și cred că e benefic pentru el. Așa cum și mie îmi place să recitesc câteva titluri care-mi sunt dragi. Mai multe despre cum să încurajați dragostea pentru lectură la vârste fragede puteți citi aici: Cum să crești copii care citesc – de Janet Lansbury.

De litere nu prea îi pasă, doar mă are pe mine să le descifrez. Avem litere magnetice pe frigider pe care le mai grupează pe culori din când în când. A avut o perioadă în care mi le arăta pe rând și mă întreba ce e fiecare. N-a mai făcut asta demult și nici eu nu i-am mai amintit. Nu vreau să desconspir de pe-acuma un mister care probabil i se va părea captivant la momentul potrivit pentru el, când va avea și resursele pentru a-l descifra. E suficient să fie expus firesc la litere, în tot felul de situații, pentru ca interesul să pună stăpânire pe el când va fi cazul. Deocamdată știe ce sunt literele și la ce folosesc. Nu mă grăbesc deloc să-l învăț eu să le folosească. Sunt convinsă că va face asta singur, după cum am aflat că învață copiii să citească de la John Holt.

Nu știe nici să recite numerele de la 1 la 10. Nu prea-l interesează să afle câte obiecte sunt într-o mulțime mai mare de 3 elemente. Pentru el sunt, pur și simplu, multe. Și înțeleg de ce n-ar fi relevant pentru el câte sunt. Are altele pe cap. 🙂 Iar eu n-am nicio intenție să-l ”învăț”, căci nu văd la ce l-ar ajuta o informație pe care nu o cere momentan. Știe numerele și chiar unele dintre simbolurile lor, fiindcă avem un puzzle cu cifre și câteva cuburi lego inscriptionate 1-10. Se întâmplă să întrebe din senin ”Unde e opt?” și să-l găsească, dar cam atât. Aaa, și dacă-l întrebați câți ani are o să răspundă cu aplomb: ”Cinci!” Asta pentru că cinci i se pare lui un număr mare. Îi mai zic, când e asaltat cu întrebări legate de vârstă, că are de fapt aproape 3 ani. Dar nu pare să-l descurajeze. Plus că sigur îi plac reacțiile pe care le stârnește.

Știe, în schimb, traseul hranei și al apei prin corp. E foarte curios să afle lucruri despre corpul lui și despre funcțiile acestuia, ca orice copil, de altfel. Iar noi suntem dispuși să vorbim cu el despre asta fără rușine. Căutăm explicații pe înțelesul lui și de cele mai multe ori e mulțumit. Câteodată, însă, cere să și vadă. Aseara m-a întrebat dacă pot să-l desfac ca să-și vadă colonul. 🙂 Dacă și voi aveți asemenea mici curioși, am răsfoit deunăzi o carte ce pare potrivită pentru vârsta lui: Corpul uman. Dacă știți altele, vă invit să-mi lăsați un link într-un comentariu.

Și dacă tot sunt la recomandări, ne place Prima mea carte despre animale, pentru că are fotografii reușite, bine puse în pagină și informații simple, dar interesante. Pavel are răbdare să o parcurgem pe toată și pune multe întrebări despre animale. Acum știe pe unde respiră delfinii și că tăticii-căluț de mare poartă ouăle în marsupiu până ies puii. Nu prea e el de acord cu rolul secundar al mamei-căluț de mare, dar o ia ca atare. L-a frapat ratonul, fiindcă caută în gunoi. 🙂 Îi plac animalele și mai ales gâzele de când era mic. Studiază fără teamă sau plictis orice insectă întâlnită în cale, le urmarește, mă întreabă unde e casa lor și dacă dorm cu mămica și tăticul lor. Iar eu mă străduiesc să nu-mi trădez în fața lui mica fobie de gândaci și păienjeni ca să nu-i trateze urât sau să se teamă de ei din cauza mea. Și mă pregătesc mental să am prin casă ferme de furnici și borcane cu gângănii în viitor.

Știu că nu e greu de crezut că poți educa acasă un copil în primii 3-4 ani, deși mai am până să întâlnesc un părinte care n-a fost pus la încercare de întrebările unui puști de 2-3 ani. Dar mulți nu văd cum ai putea continua la vârsta școlarizării, când vorba ceea ”ar trebui să se ocupe profesorii (aka specialiștii) de el”. Eu văd de pe acum cum vom continua să trăim și să învățăm unul de la altul și de la toți și toate din jur, firesc și fără grabă, fără planuri impuse din-afară și fără obligații care nu au sens pentru el. Desigur, nu vă pot spune de pe acum cum va fi. Dar am găsit câteva exemple foarte clare și detaliate de homeschooling – http://simplehomeschool.net/day-in-the-life-2014/– și de unschooling – http://sandradodd.com/typical.

Și acum marea întrebare: cât și cum socializează? Mărturisesc că abia din toamna aceasta am simțit nevoia să mă gândesc la socializare. Până pe la 2 ani, e ușor să găsești tovarăși de joacă prin parc. Ne-am făcut o grămadă de prieteni, chiar dacă eram noi în cartier. De la 3 ani nu mai e așa de ușor. Avem norocul cu câțiva copii care sunt și ei educați acasă și cu care ne vedem des. Mai sunt și câțiva care încă stau cu bunicile sau bonele. Dar știu că se vor împuțina și că diminețile petrecute în parc vor fi mai sărace în interacțiune cu copii de seama lui. Norocul nostru e că cel mai bun prieten îi va ține companie.

Cum ne vom descurca? Probabil voi face un efort să mergem mai departe de parcul nostru și să ne întâlnim cu familii care își educă acasă copiii. Vom lăsa mai mult timp pentru joc în grup pentru după-amiezele în care vom găsi copii mai mulți în parc. Sunt convinsă că vom găsi soluții. Dacă am rezistat iarna, când chiar și copiii care nu merg la grădi nu prea ies în parc, ne va fi cu atât mai ușor de la primăvară. Și sunt sigură că vom socializa mai mult și mai divers decât dacă eu aș fi toată ziua la muncă, iar el și-ar petrece timpul alături de aceiași copii la grădiniță. Despre cum văd eu socializarea la grădiniță, am mai scris în seria despre acest subiect. Dar chiar și eu cred că, în lipsa unei vieți sociale active în cadrul familiei, socializarea de la grădiniță este de preferat izolării. Dar, cum eu am de gând să fac din socializare una dintre principalele noastre activități, nu mă tem de efecte negative.

Să zicem că am terminat cu ”cât” și ”cu cine”, să trecem la ”cum”. Încă de când a început să interacționeze cu ceilalți copii, am încercat să intervin doar la nevoie. I-am atras atenția asupra efectelor pe care le au unele acțiuni asupra celorlalți și i-am explicat reacțiile pe care le vedea în jur. Din păcate, e nevoie destul de des să-i explic de ce adulții țipă și bruschează copiii.

Niciodată nu l-am obligat să dea o jucărie dacă nu a vrut. Întotdeauna i-am explicat că i-ar face o bucurie celuilalt copil, dar nu am insistat. E greu de găsit un corespondent în lumea adulților a ”împărțitului” cu care sunt bătuți la cap copiii. Nu e ca și cum vine un alt adult (eventual necunoscut) la tine să-ți ceară o parte din gustare sau cartea pe care o citeai și tu ești forțat de legea ”dărniciei” să-i dai. Ba chiar, să fim serioși, nici noi, oamenii mari nu suntem de fapt atât de darnici pe cât am putea fi sau ne-ar plăcea să fim. Sau mai bine să vorbesc în numele meu, să nu jignesc pe careva. Eu nu sunt atât de darnică pe cât aș putea fi, deși acesta ar fi cel mai bun stimulent pentru ca și băiatul meu să dăruiască. Bunătatea se transmite mai ales prin exemplul pe care-l dai ca părinte.

Un alt motiv pentru care nu-l forțez să dea este că, de multe ori, ajunge să dea de bunăvoie, iar asta valorează infinit mai mult. E prea mult să te aștepți de la un copil cu o jucărie nouă, preferată sau pregătită de acasă pentru joacă în parc să renunțe brusc la ea când o cere altcineva. Dar poate peste un sfert de oră, dacă n-a fost bătut la cap, o oferă de la sine și mai e și atent la bucuria de pe chipul celuilalt, nu doar la propria frustrare, așa cum ar fi fost dacă era obligat să dea. Sau se mai poate întâmpla ca problema să se rezolve chiar de către copii cu un joc improvizat, cum puteți citi pe blogul lui Janet Lansbury, care are o grămadă de lucruri utile de spus despre interacțiunea dintre cei mici și nu numai.

Nu pretind că e ușor să stai tot timpul cu un copil. Și nici că e o bucurie continuă. Avem și noi momente grele și conflicte, fac și eu greșeli față de el, cum face orice părinte. Îmi pierd răbdarea și-l grăbesc, mă enervez când insistă cu ceva ce mă deranjează și uneori mă mai plictisesc. Mă ajută mult blogul lui Janet (care sigur sughiță, la cât am pomenit-o aici):

Mi-e greu uneori să-i fiu la dispoziție tot timpul, mai ales în serile în care soțul meu vine târziu. Mi-e greu când nu apuc nici măcar o jumătate de oră pentru mine. Sau când renunț la somn ca să mai fac și altceva. Dar e de-ajuns să-mi amintesc ce norocoasă sunt că nu sunt nevoită să merg la serviciu, că pot să mă bucur pe îndelete de el și de dezvoltarea lui, că am uneori și 2-3 ore pe zi în care să fac ce vreau eu (ceea ce nu aș avea dacă m-aș întoarce la job). Și atunci realizez că, oricât de greu ar fi uneori, nu mi-aș dori să fac altceva, să fiu altundeva sau cu altcineva. Acesta este, cred eu, unul dintre elementele-cheie în decizia de a educa acasă și în succesul acestei abordări: satisfacția părintelui. Iar eu sunt mulțumită și recunoscătoare că avem ocazia să mergem pe această cale.

Mi-aș dori mult să luați articolul acesta drept ceea ce se vrea a fi – o exemplificare cu explicații, argumente și trimiteri a ce înseamnă pentru mine personal educația liberă și firească a copilului în primii lui ani. Ca în tot ceea ce scriu și fac, nu vreau să judec sau să blamez pe cei ce nu aleg această cale, vreau doar să-i sprijin pe cei ce se gândesc să o adopte. De la ei și de la oricine e interesat cu adevărat aștept întrebări și sugestii în secțiunea de comentarii.

52 Comments

  1. Pingback: Un articol | Aventuri cu Luca

  2. Pingback: Academia Heidi » Unschooling: Educația care curge firesc, asemenea vieții de zi cu zi

Leave a Reply

Required fields are marked *.