Homeschooling

Un alt fel de educație

Faceți cunoștință cu Kate Fridkis, care a sărit clasele 1-12 și nu e nici ratată, nici ciudată (II)

| 3 Comments

de Peter Grey

Partea întâi

 

Iată un exemplu de adult neșcolit de succes.

 

Cred că multe dintre succesele mele pot fi atribuite educației mele – am avut atât de mult timp să-mi  descopăr interesele și să le urmez. Am avut loc să cresc fără judecăți sau constrângeri. Am avut încredere să-mi urmez visele. Dar cred că este obositor și inutil să consider neșcolirea răspunătoare pentru tot ce sunt. Viața este mult mai complicată.

Chiar și acum, oamenii sunt surprinși când află că n-am fost la școală în copilărie. Spun lucruri de genul ”Dar ești atât de sociabilă!”. Și apoi o mică parte din imboldul acela vechi al competiției revine și am chef să spun lucruri amuzante, să fiu teribil de interesantă și să dovedesc în general că am succes chiar dacă sunt diferită.

Eram la cină cu soțul meu și un alt cuplu într-o seară, iar femeia spunea că-i urăște pe cei școliți acasă. ”Nu pot să-i sufăr! Cine se cred? Se cred mai buni decât ceilalți, ca și cum n-ar avea nevoie de profesori.”

”Eu am fost educată acasă”, am zis.

”Ai fost?”, a zis neîncrezătoare. ”Stai puțin. Și ți-a plăcut?”

Of!…

Peter: Cei mai mulți tineri educați acasă sau neșcoliți nu suportă când le pun întrebarea asta, pentru că o aud atât de des și derivă dintr-un stereotip. Dar o să te întreb. Ce fel de relații aveai cu alți copii când erai de vârstă școlară, dar nu mergeai la școală? Cum te întâlneai cu alți copii, alții decât frații tăi? Simți că ai crescut având o viață normală în ce privește joaca, inclusiv cea socială?

Kate: E în regulă, știu că trebuie să întrebi! Am avut mereu prieteni apropiați de aceeași vârstă. Îi întâlneam peste tot. În cartier, prin părinții mei (eram prietenă cu mulți dintre copiii prietenilor de familie), la școala ebraică, prin grupurile locale de homeschooling, în tabăra de vară, în alte grupuri din care făceam parte, cum ar fi cercuri de lectură sau de artă. Sincer, nici nu-mi pot aminti toate locurile unde mă întâlneam cu alți copii. Când eram mică, poate între 7 și 14 ani, a mă împrieteni mi se părea ceva natural – se întâmpla peste tot pe unde mergeam. Pe măsură ce creșteam, am devenit mai selectivă și mi-am făcut un cerc de prieteni foarte apropiați. Mulți dintre ei erau și ei neșcoliți.

În ce privește joaca – probabil trebuia să o includ în ceea ce mi-a plăcut cel mai mult la unschooling. Mă jucam tot timpul când eram copil. Petreceam zile întregi în pădure, singură sau cu prietenii, prefăcându-ne că trăiam într-o lume fantastică, unde prințesele războinice și vrăjitorii alungați făceau focuri de tabără împreună și își împărtășeau în șoaptă secrete despre regele cel rău. Chiar și în adolescență scriam împreună cu prietenii mei nuvele și romane întinse doar pentru distracție, ilustrându-le cu reproduceri în acuarelă a unor scene de bătălie sau de iubire și vorbeam ore întregi despre turnuri de intrigă. Combinația de joacă și lectură fără sfârșit m-a făcut scriitoare, cred. Trebuia să-mi folosesc imaginația tot timpul. Și mulți dintre prietenii mei apropiați erau încântați să mă însoțească.

Peter: Ai menționat că că ai avut prima slujbă serioasă la 15 ani. Ai căpătat-o în parte pentru că nu erai la școală? Poți să-mi spui mai multe despre ea și cum ți-a afectat viața de după?

Kate: Da. Angajatorul meu nu a menționat niciodată explicit dacă neșcolirea a avut de-a face cu slujba pe care mi-a oferit-o, însă faptul că nu mergeam la școală mi-a ușurat viața în mod sigur.

La un an după ce m-au auzit cântând la bat mitzvah-ul meu, membrii consiliului de la sinagogă m-au întrebat dacă aș fi interesată să încep pregătirea pentru a conduce ceremoniile de sărbători alături de rabin. Era o slujbă plătită, iar eu am fost încântată. Am studiat cu rabinul timp de un an, până la marile sărbători (Rosh Hashanah și Yom Kippur) și apoi, îngrozită și entuziasmată, am cântat liturghia în fața a sute de persoane.

Titlul oficial al postului meu este ”chazzan”. În cadrul servicilor liturgice evreiești, chazzan-ul (numit și cantor) este membrul clerului care conduce congregația în rugăciune, cântând în ebraică. Sinagogile angajează de cele mai multe ori un rabin și un chazzan. Sunt considerată o membră laică a clerului. Nu am fost la școala de cantori, care ține 5 ani, pentru că am început să cânt la o vârstă atât de neconvențională. Dar deși nu fusesem investită în mod oficial, mi s-au dat o mulțime de responsabilități reale.

După vreun an, pregăteam copiii pentru bar sau bat mitzvah, conduceam serviciile în cadrul ceremoniilor bar/bat mitzvah sau cu ocazia sărbătorilor mari împreună cu rabinul și ocazional singură, inclusiv servicii legate de priveghiuri, cum ar fi dezvelirea pietrei de mormânt. Îi pregăteam pe elevii adulți pentru bar sau bat mitzvah, dirijam un cor de tineri și o dată am fost rugată să compun un cântec coral în ebraică pentru un cor evreiesc. Mă simțeam destul de importantă.

Când am ajuns la facultate, eram cantor de trei ani și n-am vrut să renunț. Așa că de-a lungul facultății am făcut naveta acasă la sfârșit de săptămână ca să predau și să ajut la slujbe. Era important pentru mine să-mi respect angajamentul față de comunitate, să conduc în continuare serviciile (lucru pe care-l adoram) și să câștig bani. Faptul că eram adult la muncă m-a ajutat să contrabalansez faptul că eram un copil la facultate. Și chiar mă simțeam ca un copil când mergeam  la facultate, unde studenții îți puteau aranja programul astfel încât să poată dormi toată ziua și petrece toată noaptea.

Slujba m-a ținut concentrată – mă simțeam cu un picior în lumea reală. Simțeam că datorită ei avema o idee mai bună despre cum ar putea arăta viitorul meu, iar acesta arăta destuld e bine!

Peter: Știu că ai urmat o facultate, după ce ai sărit peste clasele 1-12, iar apoi un master în religie. Poți să-mi spui despre aceste experiențe? Cum a fost să mergi la facultate neavând niciun pic de școlarizare formală în spate? Ai simțit că ai vreun avantaj sau vreun dezavantaj la facultate pentru că nu făcusei deloc școală înainte?

Kate: Din punct de vedere academic, la facultate era bine. Uneori foarte interesant, alteori foarte plictisitor. M-am legat de profesorii mei (coordonatorul lucrării mele de licență a participat mai târziu la nunta mea), mi-au plăcut multe dintre cursuri și-am uitat prompt tot ce învățam, la fel ca restul studenților. Din punct de vedere academic, am avut un avantaj. Îmi plăcea să învăț, puneam întrebări, eram atentă la curs iar profesorii mă răsplăteau pentru interes. Am fost surprinsă de cât de dezinteresați păreau mulți dintre colegii mei. Pentru atât de mulți dintre studenții pe care-i cunoșteam cursurile erau o corvoadă, iar câteodată se jucau pe laptop de-a lungul întregii prelegeri. La început, am fost șocată. Am crezut că toată lumea va fi foarte atentă. Am crezut că toți vor vrea să fie cât mai intelectuali. M-am înșealt amarnic.

Așa că din punct de vedere social, facultatea a fost o perioadă frustrantă. A fost greu să găsesc alți tineri ”serioși” cu care să-mi petrec timpul și a fost enervant să fiu catalogată drept ”copil serios”. Când eram neșcolită, cum am zis mai devreme, nu trebuia să fiu într-un fel. Puteam fi studioasă și glumeață, nebună după băieți și sinceră. La facultate, a trebuit să-mi aleg o identitate și, de vreme ce îmi doream să iau note mari și să ajung la master, am ajuns să fiu ”cea deșteaptă”. Ceea ce a însemnat că nu am putut fi în multe alte feluri. Era deconcertant.

Nu voiam să mă îmbăt la petrecerile frățiilor. Nu înțelegeam de ce făceau colegii mei asta. Nu aveam nicio fustă la fel de scurtă ca cele pe cae le purtau colegele mele de cămin. M-am întrebat pentru prima oară dacă nu cumva nu eram atât de drăguță pe cât credeam. Mă întrebam dacă mă vor plăcea băieții. Eram dezorientată. Simțeam că mă cunosc destul de bine încât să nu vreau să experimentez drogurile, sexul întâmplător și leșinurile, dar fiindcă nu voiam să iau parte la așa ceva, părea că nu există un loc și pentru mine. Ceea ce, dintr-un motiv sau altul, nu m-a făcut să vreau să particip. Nu am simțit că depinde de semenii mei, așa cum păreau să creadă ei. Nu simțeam vreo nevoie de le câștiga acceptarea. Așa că nu eram motivată să -mi petrec timpul în grup sau să merg la petreceri. Mă simțeam un pic sfidătoare și un pic ciudată. Ciudată pentru cî nu voiam să merg, nu pentru că nu eram invitată.

Desigur, nu eram cu totul singură, așa cum sperau sau se așteptau unii (”Vezi! Știam eu că neșcolirea eșuează la un moment dat!”). Mi-am făcut prieteni și de unii eram chiar apropiată. Avema un cerc de 5-6 prieteni cu care mă întâlneam regulat.  Am avut o relație serioasă și apoi câteva întâlniri. Am luat numai note maxime și am intrat la master-ul pe care-l sperau profesorii mei pentru mine. Dar nu voi minți – nu m-am simțit niciodată la locul meu în lumea socială universitară. De fapt, am scris un articol despre asta pentru Salon.com.

La master a fost cu totul altceva. Colegii mei erau sclipitori. Păreau dintr-odată că știu totul. Eram în New York și îmi plăcea la nebunie. Aici, m-am simțit proastă pentru prima oară în viața mea. Am înțeles că am ieșit în evidență în anii de facultate pentru că îmi păsa și pentru că munceam mult. Acum eram înconjurată de oameni care nu numai că munceau mult și se implicau, ci care erau de-a dreptul pasionați de cercetarea lor, aveau vocabulare fantastic de cuprinzătoare și păreau să aibă o afinintate naturală pentru găndirea teoretică. La master am înțeles că doar pentru că m-am descurcat bine la facultate nu înseamnă că ar trebui să-mi iau doctoratul și să devin profesor universitar. În schimb, a trebuit să reevaluez și să aflu ce voiam cu adevărat să fac cu viața mea. A fost înfricoșător. Mă simțeam ca un stereotip. Calea mea extrem de neobișnuită mă dusese exact unde ajung atât de mulți tineri – punctul în care toți trebuie să ne dăm seama ce să facem cu noi și cu viețile noastre.

”La naiba!”, m-am gîndit. ”Nu mai contează că sunt specială.”

Dar toți acei ani dinaintea școlii – când am ajuns să mă cunosc pe mine însămi atât de bine, m-am jucat și m-am simțit drăgută și amuzantă și deșteaptă în același timp – mă învățaseră care-mi erau interesele adevărate. Voiam să fiu scriitoare. Și asta sunt acum. De fapt, asta eram deja, încă dinainte să mă hotărăsc să urmez această carieră. Cam cum e la sfârșitul unei comedii romantice, când eroina înțelege că-l iubește pe bărbatul care-a fost alături de ea, adorabil, tot timpul. Cum de nu i-am observat părul perfect coafat cu gel și dinții strălucitor de albi până acum? Doar că scrisul meu nu-și pune aproape niciodată gel în păr.

 

 

Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.

Peter GrayPeter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Poți citi articolul în limba engleză aici.

3 Comments

  1. foarte interesanta experienta.
    din pacate balastul din educatia formala si lipsa interesului profesorilor (cei mai multi) de a transmite informatie de calitate intr-o forma atractiva, duce la plictiseala de care vorbeste dna Kate.
    nu am nici un fel de regrete sau presimtiri sumbre in legatura cu viitorul micutilor nostri, pe care de la inceput n-am dorit sa-i aruncam in “inchisorile cu perdelute roz”.
    felicitari pentru blog si articolele publicate

  2. Multumesc pt postari. Deosebit de interesant fiecare articol pe care il citesc aici. Multumesc din suflet pt munca ta, pe care o impartasesti cu noi. Sunt mama unui copil de 11 ani pe care il scolesc eu, acasa si urmaresc cu mare interes articolele tale, din care invat enorm. Nu fac public cu orice pret ideile mele despre sistemul standard de invatamant, dar daca sunt intrebata raspund sincer. Observ in jur reactii tot mai dese de apreciere, pare ca tot mai multi parinti incep sa se trezeasca. Ajuta enorm exemple ca cele de pe acest site. Nu te opri, te rog, nici nu stii ce efect butterfly poate avea munca ta!
    Cu admiratie, Iulia.

    http://www.julialung.ro

    • Multumesc mult pentru apreciere! Si eu observ din ce in ce mai mult interes si deschidere, sa speram ca lucrurile vor progresa. Mi-ar placea sa aflu parerea ta despre alte articole si cum e pentru voi scoala acasa.

      Mult succes!

Leave a Reply

Required fields are marked *.