Homeschooling

Un alt fel de educație

De ce îmi place să fiu mamă

| 57 Comments

Am citit deunăzi un articol foarte răutăcios despre cât de ”uncool” e viața unei mame, condamnată de instinctul de perpetuare a speciei la o izolare tristă, punctată doar de secreții nazale verzui și scaune moi. Cam la asta se reduce îngrijirea unui copil în viziunea autoarei, care declară cu emfază că nu-și dorește copii și nici n-o să facă vreodată. După ce i-am citit articolul, nu pot decât să-i doresc să-și vadă visul împlinit .  Nu cred că v-ar interesa să-l citiți, așa că mă abțin de la a pune link. Însă cred că trebuie să îndrept balanța cu câteva rânduri despre cum e de fapt să fii mamă (cel puțin pentru mine).

Chiar dacă am doar 4 luni și jumătate de când îmi împart zilele cu băiețelul meu, îmi place să fiu mamă! Încerc din răsputeri să nu vă plictisesc cu bine-cunoscutele ”viața mea s-a schimbat în bine”, ”mă simt împlinită” și altele asemenea, deși jur că, pe cât de răsuflate mi se păreau înainte, pe atât de adevărate le-am simțit la rândul meu. Și, deși alăptez, nu cred că mai am atât de mulți hormoni în sânge încât să fiu ușor dată la o parte de cei ”lucizi” drept subiectivă.

Sarcina a fost perioada în care m-am simțit cu adevărat specială, de parcă sufletul și corpul meu așteptau bobul acela de viață ca să-și împlinească menirea. Îmi e dor și-acum de senzațiile de atunci, de privirile admiratoare și de zâmbetele sincere pe care le stârneam pe stradă, de sentimentul că sunt un fel de semi-zeiță pentru o vreme. Și oricât de trivializată sau idealizată ar fi sarcina în general, sunt sigură că pentru majoritatea femeilor a fost o experiență transformatoare, mai frumoasă decât orice călătorie în țări exotice (că tot cred greșit oamenii că nu mai poți să pleci nicăieri după ce faci copii…).

Nașterea m-a făcut să mă simt puternică și, dacă în timpul sarcinii mă simțeam cumva ca un fluture diafan și strălucitor, în travaliu (complet natural) mă regăseam mai mult în pielea unei leoaice. E uimitor câta tărie poți avea în fața durerii când aceasta are un scop. A durut. Tare și îndelung. Dar n-aș da durerea aceea pe nicio epidurală. Și, da, știu și cum e să fii total anesteziată. Din clipa în care a început pregătirea pentru cezariană și au dispărut durerile, leoaica din mine s-a predat în fața dezamăgirii de a nu fi reușit să-și nască puiul. S-a trezit abia a doua zi, când a trebuit să mă ajute să trec peste urmările unei intervenții chirurgicale majore. Așa că sunt poate mai îndreptățită decât multe femei să spun că cel mai sănătos este să naști natural, pentru că am avut parte de ambele experiențe într-una.

Din noaptea aceea viața mea a căpătat mai mult sens. Nici până atunci nu cred c-am făcut umbră pământului degeaba, însă abia acum realizez că, la un anumit nivel, tot ce-am trăit a fost o pregătire pentru a fi mamă. De la încercarea de a mânca din ce în ce mai sănătos până la căutarea unei alternative la școală, toate experiențele majore din viața mea îmi vin acum în ajutor.

Nu e ușor să îngrijești un copil, mai ales în primele luni. Mă simțeam de parcă aș fi supraviețuit unui uragan și trebuia să-mi recompun viața. Dar cu ce poftă, semn că leoaica nu s-a lăsat pe de-a-ntregul învinsă. Și-acum nu mai știu ce e plictisul, lehamitea și golul. Acum fiecare zi e altfel, mai frumoasă decât precedenta, uneori mai grea, alteori mai ușoară, dar mereu abia așteptată.

Am avut norocul să descopăr ceea ce se numește Attachment Parenting și asta ne simplifică și ne îmbogățește viața în trei. Hrana lui Pavel e mereu la un strat de haine distanță, proaspătă, călduță, dulce. Când brațele obosesc, sling-ul sau wrap-ul sunt la îndemână. Iar nopțile sunt ușoare când gurița flămândă nici n-apucă să scâncească și-și găsește alinarea la pieptul meu.

Am mereu un motiv întemeiat să refuz dulciurile și motivație să vânez (nu la propriu, desigur ;)) carne sănătoasă și lactate integrale. Îmi petrec jumătate din zi în aer liber, printre copaci și gâze. Fac mișcare mai ceva ca la spinning sau kangoo-jumps, cu 7 kg de entuziasm în brațe. Zâmbesc la căței și porumbei. Redescopăr micile bucurii ale vieții, cântecele și jocurile copilăriei. Și-mi place că multe alte descoperiri se anunță cu fiece zi ce trece.

Sunt mult mai activă decât pe vremea când vedeam parcul doar în week-end și-n rest știam doar birou-acasă cu ocazionala oprire la magazin. Mergem la tot felul de întâlniri cu mămici, pozăm cu wrap-ul și ne facem noi prieteni, așa că și viața socială a primit un impuls. Da, au copii de vârste apropiate cu Pavel și, da, deseori vorbim despre ei. Însă preocupările și valorile comune sunt până la urmă baza prieteniilor, iar diferențele inerente dintre oameni nu fac decât să le complimenteze.

Învăț o mulțime de lucruri despre mine și descopăr resurse imense de empatie și energie, pe care nici nu le bănuiam. La sfârșitul zilei, după ce ne-am jucat, ne-am plimbat, am adormit și ne-am trezit de câteva ori (și de cele mai multe prea devreme pentru gustul meu), constat, cu uimire uneori, că încă mai pot să-l legăn încetișor în brațe și să-i cânt până când îl ia somnul. Și fac totul cu recunoștință că sunt pentru el cea mai dragă persoană din lume. Sentimentul acesta de a fi de neînlocuit e greu de pus în cuvinte.

Și râd, mai mult decât am râs vreodată până acum. Dacă înainte mă temeam de riduri pentru că stăteam încruntată, acum sper ca râsul să-și lase amprenta pe fața mea. Dacă v-ați jucat vreodată cu un copil, veți ști ce spun. Iar dacă nu aveți încă unul, nu vă lăsați speriați de articole ignorante și răutăcioase!

57 Comments

Leave a Reply

Required fields are marked *.