Homeschooling

Un alt fel de educație

Obligația noastră socială față de educația copiilor: oportunități, nu coerciție (II)

| 1 Comment

de Peter Gray

Ce le PLACE elevilor la școală

Atitudinea față de școală a celor mai mulți elevi din școlile noastre publice și private obișnuite nu este cu totul negativă. Nu am realizat un sondaj formal, dar din observațiile mele informale reies următoarele lucruri despre care copii spun uneori sau deseori că le plac la școală:

  • Șansele de a-și face și întâlni prietenii. De-a lungul ultimelor câteva decenii, pe măsură ce adulții au căpătat mai mult control asupra vieții copiilor (vezi postarea de pe 29 iulie 2009), a devenit din ce în ce mai dificil pentru copii să cunoască alți copii și să-și facă prieteni. Școala este unul dintre puținele locuri în care se adună mulți copii, iar în timpul liber – înainte de școală, la prânz și în timpul pauzelor  (în școlile în care mai există pauze) – au șansa să vorbească și să se joace împreună. Distribuirea copiilor în clase și școli după vârstă îi împiedică să-și facă prieteni de vârste diferite, dar cel puțin pot cunoaște și se pot împrieteni cu copii de aceeași vârstă.
  • Șansa de a scăpa de părinți. Unii copii – care au părinți sufocanți , ”de tip elicopter” sau (la cealaltă extremă) abuzivi – se bucură de șansa de a scăpa de ei pe timpul zilei școlare. Chiar și copiii cu cei mai minunați părinți imaginabili au nevoie de timp departe de ei, pentru a învăța să se descurce fără ei și să rezolve probleme pe cont propriu. [Pentru mai multe informații, vezi cartea lui Hara Marano, A Nation of Whimps (2009) sau articolul ei omonim din Psychology Today (2004)]. În culturile vânători-culegătorilor, unde copiii sunt liberi toată ziua să facă ce vor, copiii de peste 4 ani își petrec mult timp sau tot timpul cu alți copii, departe de ochii adulților. Așa învață independența și auto-guvernarea. Copiii din școlile noastre nu au acest tip de independență, pentru că sunt guvernați de profesori, dar cel puțin sunt departe de părinți și învață să se descurce într-un set diferit de condiții decât cele furnizate de aceștia.
  • Șansa de a scăpa de sărăcie sau de alte împrejurări neplăcute. Unul dintre cei care au comentat la articolul meu recent a făcut observația validă că pentru unii copii, școala e ”o cale de scăpare”.  Ziarul local a publicat de curând un articol despre o tânără fată dintr-o zonă săracă a Bostonului, al cărei tată o abandonase și a cărei mamă murise de HIV, care-și pierduse mulți dintre prieteni din cauza crimei sau a altor cauze asociate cu sărăcia, dar care ”reușește” în sistemul școlar. E o liceancă de succes, datorită inițiativei sale deosebite  și va merge la facultate în curând. Poveștile de acest fel ne amintesc că avem nevoie de portițe de scăpare penru cei născuți în sărăcie. Avem nevoie de astfel de portițe care să funcționeze mai bine decât școlile noastre actuale. Școlile noastre nu reușesc să împlinească nevoile majorității celor veniți din sărăcie. Numai o mică parte din ei reușește să treacă prin portiță, iar homeschooling-ul nu este o opțiune pentru ei.
  • Expunerea la noi idei și noi moduri de gândire, precum și învățarea unor abilități valoroase. Elevii vorbesc deseori despre cum se plictisesc la școală, se tem de teste sau se enervează pentru că trebuie să petreacă atât de mult timp făcând teme fără sens și au prea puțin timp pentru restul vieții. Dar uneori, de partea cealaltă, vorbesc și de vreo idee pe care au auzit-o la școală, care i-a entuziasmat, despre cât de mult le-a plăcut o nouă abilitate pe care au deprins-o la școală sau despre bucuria de a citi o carte despre care au aflat acolo. Unii profesori sunt mult mai buni decât alții la a rupe monotonia și grija pentru note și la a găsi modalități de a provoca elevii, iar aceștia îi prețuiesc. Din păcate, elevii nu au aproape niciodată șansa de a-și alege profesorii, deci oportunitatea de a beneficia de o asemenea bogăție este o chestiune de noroc. Și chiar având cei mai buni profesori, numai o parte din timpul de la clasă este trăit de majoritatea elevilor ca fiind interesant din punct de vedere intelectual, în parte din cauza presiunii exercitate asupra profesorilor pentru a acoperi programa standard și a administra testele standard. [John Gatto a fost, după toate părerile, cel mai interesant profesor din sistemul școlar din New York City, dar până și el a ajuns la concluzia că făcea mai mult rău decât binela școală și că e mai bine să-și petreacă timpul militând pentru reformarea radicală a educației.]

Cum am putea, dacă am vrea, să oferim oportunități pentru ca toți copiii să se auto-educe temeinic, fără coerciție

Nu e surprinzător, cred, că lucrurile care le plac copiilor cel mai mult la școală sunt printre cele de care au cea mai mare nevoie pentru a se auto-educa. Copiii tânjesc după învățare, dar în condițiile lor. Învață bine atunci când au controlul și, la fel ca tine și ca mine, deseori se revoltă când alții încearcă să-i controleze.  Dar pentru ca ei să învețe, trebuie să le oferim oportunități. Trebuie să le oferim aceste oportunități nu numai celor din familiile ce aparțin claselor bogate și de mijloc, ci și celor săraci.

Pe scurt, ceea ce-mi imaginez, în visul meu legat de viitor, este ca în loc de școli așa cum le știm astăzi să avem un sistem de centre comunitare, deschise oricui, unde copiii – și adulții, dacă doresc – să poată veni ca să exploreze, să se joace și să învețe. Unde e posibil, să fie câmpii și păduri unde copiii să poată scăpa de adulți și să exploreze pe cont propriu. Uneltele pentru învățare să fie disponibile, inclusiv computere. Biblioteca orașului să fie parte din fiecare centru. Oamenii de prin partea locului care au diverse abilități să-și ofere o parte din timp pentru a ține cursuri pentru cei care vor să participe – de muzică, artă, atletism, matematică, limbi străine, gastronomie, management al afacerii, calculul impozitelor și orice altceva considerat de oameni distractiv, interesant sau important. Să nu fie cerințe sau note, iar oamenii să nu fie ierarhizați și comparați unii cu alții. Grupurile de actori și muzicieni din localitate să pună în scenă producții în cadrul centrului, iar oamenii de toate vârstele să poată forma noi grupuri de orice fel, conform intereselor.

Pentru mult mai puțini bani decât sunt cheltuiți acum în sistemul nostru de educație obligată, am putea dezvolta centre frumoase, cu oportunități fascinante de auto-educare.  Copiii s-ar înghesui în aceste centre, pentru că acolo sunt prietenii lor și multe lucruri interesante cu care să se joace și pe care să le exploreze. În cadrul centrului ar fi reprezentat tot ce valorizăm în cultura noastră, iar copiii și adulți s-ar putea bucura de tot după bunul plac. Detaliile construirii și ale  ofertei fiecărui centru ar fi determinate local și în mod democratic, în cadrul fiecărei comunități. Cumpărarea de echipament ar fi în funcție de cerere, nu de așteptările a priori ale cuiva. Personalul ar fi angajat pentru perioade limitate, printr-o procedură democratică, pentru a se asigura că împlinește nevoile participanților. Nu ar exista posturi titularizabile.

Având asemenea centre, am putea avea încredere să lăsăm instinctele copiilor pentru auto-educare să preia controlul. Ar învăța ce au nevoie să știe să facă bine ca adulți în cadrul culturii noastre și și-ar dezvolta interesele profunde, ceea ce ar duce la cariere care ar fi o joacă pentru ei, nu un chin.

Am scris pe scurt scurt aici, în secțiunea finală, în parte pentru că digresiunea mea de la început a făcut ca postarea să fie mai lungă decât recomandă oamenii buni de la Psychology Today. Dar pentru moment, acest indiciu poate fi de ajuns. Pentru moment sunt bucuros doar să lansez ideea, așa schematică, pentru ca voi să vă jucați cu ea, să o completați sau să aduceți obiecții. Mai încolo, după ce voi asculta gândurile voastre și mă voi gândi la ea mai mult eu însumi, o voi discuta în detaliu. Mă pot gândi la multe posibile obiecții la această idee, dar toate sunt probleme care pot fi rezolvate, nu obstacole. [Înainte de a încheia, ar trebui să menționez că îi datorez această idee în primul rând fiului meu, Scott Gray, care s-a gândit la ea mult mai serios decât am făcut-o eu până acum. Dar îmi asum răspunderea pentru interpretarea mea specifică, cu care s-ar putea ca el să nu fie de acord.]

Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.

Peter GrayPeter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Poți citi articolul în limba engleză aici.

One Comment

  1. imi place la articolul asta faptul ca prezinta o imagine despre cum ar putea fi configurata o societatea in care nu are exista, sau cel putin nu ar detine monopolul, scolile traditionale. si e o imagine faina, care ma face sa visez mai departe.
    in alta ordine de idei, aici mi-e neclar:
    “. Unii copii – care au părinți sufocanți , ”de tip elicopter” sau (la cealaltă extremă) abuzivi “.
    Nu inteleg metafora cu elicopterul si pare sa fie opusa ideea de parinte sufocant cu cea de abuziv.
    Adica cineva care ofera prea multa atentie si cel care agreseaza?

Leave a Reply

Required fields are marked *.