Homeschooling

Un alt fel de educație

Cum ne împiedică uniunea dintre psihologia dezvoltării și sistemul școlar să înțelegem copiii (I)

| 7 Comments

de Peter Gray

Pentru a înțelege copiii trebuie să-i observăm când sunt liberi

Ați văzut vreodată Manualul de psihologie infantilă? Dacă nu, vă provoc să-i aruncați o privire data viitoare când aveți șansa să vizitați o bibliotecă universitară. Manual este o denumire nepotrivită pentru lucrarea aceasta; ai nevoie de ambele mâini ca să-i cari toate volumele și, dacă ai un spate mai șubred, ar fi bine să faci mai multe drumuri. Restul titlului – de psihologie infantilă – este, în opinia mea, la fel de nepotrivit.

Cea mai recentă ediție are patru volume ce adună aproape 5000 de pagini cu câte două coloane de text. Este împărțit în 79 de capitole, fiecare scris de un anumit expert sau grup de experți într-un anumit aspect al dezvoltării copiilor. Lista autorilor ar putea fi baza unui articol despre somitățile psihologiei dezvoltării. [1] Lucrarea se vrea a fi o trecere în revistă a tuturor descoperirilor și teoriilor legate de comportamentul copiilor. Studenții la psihologia dezvoltării sunt deseori încurajați să o folosească drept bază pentru formarea lor. Editorul manualului, Wiley, îl descrie după cum urmează: ”Această lucrare de referință ce cuprinde 4 volume acoperă întregul domeniu al dezvoltării copilului și reprezintă standardul cu care sunt comparate toate celalalte lucrări academice”.

Când a sosit la bibliotecă cea mai recentă ediție, am luat-o cu nerăbdare de pe raft pentru a afla ce are de spus despre joaca și curiozitatea copiilor, subiectele care mă interesează cel mai mult. Iată ce am găsit.

Niciunul dintre cele 79 de capitole nu este despre joacă și nici nu face vreo aluzie la ea în titlu. Când am verificat indexurile fiecărui volum am găsit câteva referințe la joacă, dar când le-am verificat, am descoperit că, în toate cele 4 volume la un loc, mai puțin de 10 pagini sunt dedicate jocului. Zece pagini din 5000 – cu alte cuvinte, două zecimi dintr-un procent – sunt dedicate jocului într-o lucrare care se presupune că rezumă tot ce știm despre psihologia infantilă!

Cum rămâne cu curiozitatea sau explorarea? E și mai rău. Nu numai că nu există niciun capitol despre aceste subicte, dar curiozitatea nu apare deloc în index, iar explorarea apare doar în indexul unui singur volum. Când am verificat acea referință, am găsit doar o pagină dedicată explorării. Problema nu este că indexul e prea scurt sau incomplet; fiecare volum are un index imens. Și nici nu e vorba de alți termeni folosiți în loc de joacă, explorare și curiozitate. Am căutat temeinic.

Cum se poate așa ceva? Cum poate un compendiu modern de psihologie infantilă să nu aibă nimic să ne spună despre joacă și curiozitate? Dacă rogi un bărbat sau o femeie pe stradă să asocieze liber cuvinte conceptului de copil, cuvintele joacă sau jucăuș vor fi aproape, dacă nu chiar printre primele, iar curios nu va fi prea departe. Pentru cei mai mulți observatori non-academici, joaca și curiozitatea compun o bună parte din esența însăși a copilăriei. Împrumutând (și modificând) o sintagmă folosită odată de William James, ”numai o minte poluată de o imersie prea îndelungată în lumea academică” ar putea să se gândească mult timp la copii fără să se gândească la joacă și curiozitate. Mark Twain are mult mai multe de spus despre adevărata psihologie a copiilor decât are acest așa-numit compendiu exhaustiv de psihologie infantilă.

Cum s-a ajuns la această tristă stare de lucruri? Teoria mea este că ea a survenit din cauza lungii și strânsei legături dintre domeniul psihologiei dezvoltării și sistemul școlar.

Școlile furnizează cadrul, subiecții, cercetătorii, perspectiva și întrebările pentru cercetarea din domeniul dezvoltării copiilor.

Pentru a face cercetări despre oameni ai nevoie de o mulțime de subiecți. Este dificil, cronofag și scump să cauți în comunitatea din afara școlii oameni dispuși să fie studiați; este mult mai ușor să studiezi oamenii în școli. Elevii sunt un grup pregătit și mai mult sau mai puțin captiv pentru cercetare. O mare parte din cercetările din psihologia adulților se realizează cu ajutorul studenților care se oferă ”voluntari” pentru că așa li se cere la un curs sau li se mărește nota la cursul de psihologie. Psihologii care studiază oamenii mai tineri decât studenții trebuie să-și părăsească puțin turnurile de fildeș pentru a-și găsi subiecții, iar cele mai convenabile locuri de departe sunt școlile.

Copiii din școli sunt obișnuiți să fie manipulați, observați și testați. Poți supune grupuri diferite de elevi la condiții diferite, le poți da teste înainte și după manipulare, poți calcula rezultatele și, voila, ai cel mai probabil o descoperire pe care o poți publica într-un jurnal academic de dezvoltare a copilului. Încearcă asta într-un loc de joacă sau la un colț de stradă și poți fi reținut de poliție. (De fapt, s-ar putea să fii reținut doar pentru că stai și observi copiii în acele împrejurări, mai ales dacă se-ntâmplă să fii bărbat.)

Când copiii nu sunt studiați în propria școală, aceasta se întâmplă de cele mai multe ori într-un laborator de psihologie din cadrul unei universități. Copiii recrutați, dacă au 5 ani sau mai mult, sunt aproape invariabil copiii care merg la școli convenționale. Paradigma de cercetare experimentală folosită în laborator se potrivește cu paradigma școlară familară, drept urmare copiii fac cu ușurință ceea ce li se cere. Subiectul este elevul, cercetătorul este profesorul, manipularea experimentală este lecția, iar testul este test. Potrivirea aceasta se încadrează de minune nu numai în mințile subiceților, ci și în cele ale cercetătorilor. Colegii mei universitari se referă frecvent la studenții pe care îi au la curs drept ”subiecți” sau la subiecții de laborator drept ”studenți”.

Psihologii care studiază copiii se numesc în general psihologi ai dezvoltării pentru că sunt interesați în principal de dezvoltarea copiilor, adică de progresul lor înspre maturitate. În cultura noastră, școlarizarea este în așa măsură o forță omniprezentă, încât la un nivel foarte adânc cei mai mulți oameni leagă dezvoltarea copilului de progresia în cadrul sistemului școlar. Psihologii cercetători sunt, de regulă, produse supreme ale aceluiași sistem. Suntem oameni care au supraviețuit școlii, poate chiar s-au descurcat excelent, pentru cel puțin 20 de ani (până la doctorat) și suntem încă în școală, acum ca profesori în loc de elevi. Chiar și mai mult decât în cazul celor mai mulți oameni din cultura noastră, înțelegerea asupra dezvoltării umane ne este legată de noțiunea progresului în sistemul școlar.

Modelul școlar al dezvoltării este de asemenea convenabil pentru psihologii care caută ordine în teoriile lor și trăiesc după dictonul conform căruia numai lucrurile care pot fi măsurate merită să fie studiate. Dezvoltarea în cadrul școlii este ordonată, uniformă și măsurabilă; iar dorința face ca întreaga dezvoltare umană să pară așa. O altă sursă semnificativă de influență asupra cercetării din psihologia dezvoltării este finanțarea. E mai ușor să obții o bursă guvernamentală pentru astfel de cercetări dacă o legi cumva de educație decât dacă nu o faci, iar educația este înțeleasă implicit de către cei mai mulți dintre cei ce acordă bursele drept școlarizare.

Date fiind toate acestea, nu este surprinzător să descoperi că întrebările la care psihologii dezvoltării încearcă să răspundă prin cercetările lor sunt în mare parte legate de școală. Multe se referă explicit la lecțiile din școală și au de-a face, de exemplu, cu metode de predare a cititului sau a matematicii. Dar chiar și întrebările care nu sunt atât de evident legate de școală sunt puternic afectate de paradigma școlară. Au de-a face cu efectele pe care le au asupra copiilor situațiile structurate pregătite pentru ei de către adulți, în cadre controlate unde alegerile sunt strict limitate. Acest lucru în sine elimină în mare studierea jocului sau a curiozității reale.

Nu e nimic rușinos în asta. Aceștia sunt cercetători onești care încearcă să studieze ceea ce li se pare lor și celor din jur important. Rezultatul, totuși, este o perspectivă extraordinar de subiectivă și îngustă asupra naturii umane a copiilor.

Ce fel de loc este școala și cum ne influențează înțelegerea copiilor?

Dacă am dreptate cu privire la influența pe care o are școala asupra gândirii și cercetării din cadrul psihologiei dezvoltării, atunci înțelegerea școlii ca mediu care promovează unele comportamente și descurajează altele ne poate ajuta să înțelegem subiectivismul care există în această ramură a psihologiei. Ce fel de mediu este școala și cum afectează ea teoriile și rezultatele psihologiei dezvoltării?

[1] Pentru psihologii cercetători, termenii psihologie infantilă și psihologia dezvoltării sunt în mare sinonime, deși unii psihologi ai dezvoltării studiază dezvoltarea adulților. Nu vorbesc aici despre psihologia infantilă ca practică clinică (unde, de fapt, se acordă o atenție considerabilă jocului – în special jocului ca terapie), ci despre psihologia infantilă ca disciplină academică care își propune să învețe despre natura psihologică a copiilor și procesele implicate în dezvoltarea acestora până la maturitate.

***

Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.

Peter GrayPeter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Poți citi articolul în limba engleză aici.
Găsești partea a doua a articolului aici.

7 Comments

  1. Foarte fain zis. Si-mi aduc aminte de orele de psihologia dezvoltarii din facultate. De fapt despre materie in sine nu am cine stie ce amintiri, insa tin foarte bine minte cat de fain ne-a explicat perioada de dezvoltare de la 0 la 2 ani (un semestru oare?), cand totul era numai joc si explorare. Inca :D. Pe urma am trecut la gradinita, scoala si alte celea si am pierdut firul (desi pe atunci mi se parea foarte logic).

    • Ralu’, bun venit!

      Nici nu stii cat ma bucur să te citesc și aici!
      La mine la facultate psihologia a fost bătaie de joc, așa că nu mi s-a părut deloc logic felul în care era prezentată dezvoltarea copiilor. Dar tocmai logica aia e problema, fiind proiecția minților adulte asupra unui proces care e până la urmă, dincolo de generalizări, diferit pentru fiecare copil. În clipa în care încercăm să aplicăm ”logica” asta fiecărui copil creăm un pat al lui Procust. Și mi se pare că asta se menține și-n cazul copiilor instituționalizați, chiar dacă să zicem că-s ”mai” previzibili decât ceilalți.
      Eu încep să mă întreb la ce servesc toate cercetările și teoriile astea. Mă bucur când citesc despre studii care arată efectele nocive ale temelor, de exemplu, dar majoritatea mi se par nocive pentru că dau naștere unor așteptări și judecăți la adresa copiilor care le inhibă dezvoltarea. Sau la tot felul de metode și programe de instrucție care de care mai manipulatoare.
      Ție ți-au folosit la ceva în relația cu fetița? Sau simți nevoia unor explicații?

      • La mine a fost numai psihologie la facultate, facuta temeinic :D. Dar din p. dezvoltarii atat tin minte, dezvoltarea pana la doi ani, pentru ca a pus profa mult suflet in prezentare, si ca Piaget experimenta pe copiii lui :)).
        Cat despre cercetari, experimente si masuratori, ai dreptate. Nu prea folosesc. Cel putin nu atunci cand vine vorba despre a intelege cu adevarat copiii.
        Pe vremea scolii imi sunau toate foarte clar si logic, insa abordarea cognitivista care poate merge in alte cazuri mi se pare acum total nepotrivita raportata la copii. Am ajuns acuma la umanismul relativ renegat in facultate :)).

        • Foarte funny treaba cu umanismul. Bine-ai venit in tagma visatorilor de cai verzi pe pereti! :))
          Citind cele scrise de tine imi dau seama ca-mi pare bine ca n-am facut nici bruma aia de psiho mai temeinic, desi pe-atunci ma frustra treaba asta. Credeam c-o sa ma ajute la catedra si, cand colo, m-ar fi subminat.

      • Mai voiam sa spun ca din pricina accentului pe cognitivism, pe masuratori si pe repere clare (care s-au mulat cum nu se poate mai bine pe stilul meu personal), mi-a venit tare greu sa ma adaptez realitatii unui copil care nu stia nimic de masuratori si de etape. Inca imi vine, si nu mi-e intotdeauna usor sa renunt la grila din cap, s-o adaptez realitatii, in loc sa incerc sa adaptez realitatea la ea.

  2. Andreea, nu stiu daca Remo Largo e tradus in limba romana, e unul din putinii din lumea asta care pot, empiric, prin studii longitudinale de peste 60 de ani, sa vorbeasca despre dezvoltarea psihomotorie normala la copil.

    L-am intalnit acum personal la un congres, ii cunosc munca care se leaga acum cu neurobilogii care demnostreaza si mai detaliat cata dreptate are Largo.

    Dupa Remo Largo, de exemplu, varsta la care copiii sunt pregatiti sa scrie si sa citeasca variaza inca in paramtru normal (cu specific de cauzalitate) intre varsta de 3 si 13 ani! Nu stiu ce se preda in Ro la facultate la psihologie, aici insa etapele de dezvoltare sunt foarte rigide si nu sunt privite in asamblul de factori care cauzeaza dezvoltarea copilului.

    Il recomand cu caldura pentru cine e interesat de repertorizarea diferentiata. Clinica din Zürich lucreaza si acum inca la studiile longitudinale amintite si vor continua probabil inca generatii in sir.

    Cu mare drag, multumesc pentru articol! Raluca

    • Iti multumesc si eu pentru comentariu si informatii!

      Cred ca asa e si la noi la psihologie. La mine, la Litere, cei doi ani de psihologie au fost chiar inutili din toate punctele de vedere, dar ma bucur c-a fost asa si nu m-au influentat deloc. 🙂

      Foarte faina treaba cu intervalul in care sunt pregatiti copiii sa citeasca. 🙂 E mult mai realist!

Leave a Reply

Required fields are marked *.