Homeschooling

Un alt fel de educație

Copiii își pot purta singuri de grijă (I)

| 20 Comments

de John Holt

Mulți oameni par să creadă că a avea grijă de copii  înseamnă a te întreba în orice situație care este cel mai stupid și periculos lucru pe care l-ar putea face aceștia și apoi a te purta de parcă sigur îl vor face. Într-o călduroasă dimineață de aprilie cântam la violoncel pe malul lacului în grădina publică din Boston. La margine, lacul are vreo 30 de centimentri, poate mai puțin. De jur împrejur e o bordură lată de granit. De-a lungul orei și jumătate cât am stat acolo, patru mame s-au apropiat, fiecare cu câte un copil mic în grijă. Cel mai mic avea cam un an și jumătate, cel mai mare aproape trei. Fiecare copil era interesat de apă și voia să se apropie pentru a se uita la ea. Fiecare mamă a presupus că dacă cel mic se apropie de apă va cădea înăuntru. Nu au țipat la copii și nu i-au amenințat, dar toate s-au grăbit să se pună între ei și apă, au încercat să le distragă atenția sau să-i  întoarcă în altă direcție. În mod firesc, cu cât încercau mai mult să țină copiii departe de apă, cu atât aceștia se străduiau mai mult să o vadă, în ciuda avertizărilor din ce în ce mai disperate: ”Nu, nu, o să cazi, o să cazi!”.

Dar toți acești copii mergau bine și stabil, trecuseră demult de perioada în care se clătinau și cădeau. Șansele ca ei să cadă în apă, dacă n-ar fi fost hărțuiți și grăbiți să devină neatenți și nesăbuiți, ar fi fost, pentru copilul cel mai mic de peste o sută la unu, iar pentru cei mai mari de un milion la unu.

Dacă aceste mame sunt ”grijulii” în felul acesta destul timp, au foarte multe șanse să obțină tocmai comportamentul pe care nu și-l doresc. Copiii mici sunt într-adevăr foarte atenți la început – priviți-i pe o scară sau pe niște trepte, hotărând dacă să pășească mai departe sau să se târască până jos. Sunt nerăbdători să încerce lucruri noi, dar în același timp au un simț remarcabil de precis a ceea ce pot sau nu face, iar pe măsură ce cresc, judecata lor devine din ce în ce mai bună. Dar acești copii care sunt ținta îngrijorării mamelor ajung aproape sigur ori prea timizi să încerce orice, ori prea nesăbuiți și neatenți să știe ce pot încerca și ce ar trebui să evite.

Pentru a dovedi că nu le e frică, vor încerca să facă lucruri pe care niciun copil conștient și atent nu le-ar face și, după ce s-au pus în pericol, nu vor fi destul de încrezători și calmi pentru a ieși din acea situație.

Acum câțiva ani am vizitat un loc de joacă din Holland Park, Londra. Parcul era plin de copaci pentru cățărat, funii pentru legănat și alte lucruri ”periculoase”. I-am întrebat pe tinerii care se ocupau de locul de joacă dacă se răneau mulți copii acolo. Mi-au spus ”Nu, nu de când le-am spus adulților că nu pot intra.” Când mamele puteau intra, le spuneau non-stop copiilor ”Nu face asta, nu face aia, e prea periciulos.” Copiii erau atât de furioși și umiliți de aceste vorbe încât dintr-un spirit de ”Îți arăt eu”  se grăbeau să se urce într-un copac înalt sau să folosească un aparat prea dificil. Odată ce erau în pericol, cu vorbele mamelor în urechi  (”O să cazi, o să cazi”), își ieșeau din fire repede și cădeau. Așa că oamenii care îngrijeau locul de joacă au construit o mică zonă de așteptare pentru mame, unde acestea să poată sta și discuta, dar fără să-și vadă copii jucându-se. De-atunci, mi-au spus, cea mai gravă rană pe care au avut-o a fost o gleznă luxată ușor. Lăsați singuri, copiii făceau alegeri foarte prudente cu privire la riscurile pe care și le asumau – asta pentru că, plăcându-le aventura, desigur că-și doreau un oarecare risc. În același timp, învățau să fie calmi și adunați în situații riscante.

Unii oameni nu vor deloc să creadă asta. Acum câteva zile, la o întâlnire despre homeschooling, am cunoscut o astfel de persoană, care lucra la o agenție de ”servicii”, o apărătoare preofesionistă a copiilor și furnizoare de ajutor obligatoriu. Era foarte enervată de tot ce spusesem despre a le da copiilor responsabilități și drepturi, a-i lăsa să facă munci serioase – și mai presus de toate, a-i lăsa să stea acasă singuri. A insistat că cei mici nu judecă destul pentru a face aceste lucruri. Pentru a dovedi, mi-a spus o poveste despre fiica ei de 12 ani. A spus-o pe un ton foarte ciudat și contradictoriu. Pe de o parte, părea că vorbește mai mult din durere decât din furie – ”Mi-aș dori să nu fiu nevoită să spun asta, dar trebuie s-o fac.” Pe de alta, vocea îi era plină de încântare și triumf – ”Vedeți, asta dovedește că nu poți avea încredere în copii, ci e nevoie de oameni ca mine (pentru că majoritatea oamenilor nu e calificată) să aibă grijă de ei.”

Povestea era că într-o seară pusese cina la foc pe aragaz și în cuptor. A avut nevoie să plece de acasă pentru o vreme și i-a spus fiicei sale să aibă grijă de mâncare. Detaliile au fost vagi; nu era clar dacă i-a spus fetei să oprească focul la o anumită oră sau urma să vină ea la timp pentru a face asta. În orice caz, când s-a întors acasă după zece minute (așa ne-a spus), cina era arsă, casa era plină de fum și cine știe ce alte dezastre se mai întâmplaseră. Povestea, așa cum a spus-o ea, e greu de crezut; dacă lași mâncarea pe foc cu zece minute mai mult decât trebuie nu te alegi de obicei cu o casă plină de fum. ”Vedeți,” femeia tot insista pe tonul ei trist dar triumfător, ”biata fată a făcut cum a știut mai bine, dar e doar un copil, nu judecă”. Pentru că învățasem într-un sfârșit când e utilă discuția în contradictoriu și când nu, nu am întrebat de câtă judecată e nevoie pentru a stinge un aragaz. Nici nu i-am spus, cum mi-ar fi plăcut: ”Doamnă, nu știu ce jocuri jucați dumneavoastră și fetița sau din ce motive, dar știu o mulțime de copii care au jumătatea vârstei ei și care pot și adeseori planifică o masă, cumpără toată mâncarea și o gătesc.”

Această profundă lipsă de încredere în copii, această presimțire că în orice secundă pot face ceva teribil de stupid sau distructiv, a otrăvit de ceva vreme aerul din orice grădiniță, creșă și centru de zi pentru copii – iar oamenii care îmi arată aceste locuri cred întotdeauna că îmi arată cele mai bune instituții de acest fel. Oamenii care lucrează în ele, de obicei tinere femei foarte plăcute, blânde și inteligente, simt din plin această anxietate. Oricât de mult și-ar dori, nu se pot relaxa niciodată cu o discuție, un joc sau un proiect calm și tăcut cu unul sau doi copii, ci trebuie mereu să arunce priviri îngrijorate prin cameră pentru a se asigura că toți copiii fac câte ceva și nimeni nu face ceva rău. Rezultatul este că un copil nu are niciodată atenția completă a adulților; aceștia se uită mereu cu coada ochiului la altcineva. Neliniștea lor tinde să-i facă pe copii neliniștiți, chiar și atunci când fac lucruri care le plac.

Am văzut o mulțime de astfel de grupuri de copii mici în grădina publică, creșe sau grădinițe care vin la un picnic, o plimbare cu barca pe lac sau doar pentru o sesiune de joacă în aer liber. Aproape de fiecare dată mă uit câteva minute la copiii care se joacă. Mă uit și la adulții care au în grijă aceste grupuri. Aproape niciunul nu pare să simtă vreo plăcere în compania copiilor. Cei mai mulți, de fapt, arată furioși și le spun mereu copiilor cu voci aspre și neplăcute ”Stai cuminte, taci din gură, nu fugi, nu mai face asta, stai lângă mine” . Dar chiar și puținii adulți care nu par furioși sunt rareori fericiți. Aproape niciodată nu-mi aruncă genul de priviri complice și conspiraționale pe care le primesc deseori de la mamele care mă văd admirându-le și bucurându-mă de priveliștea copiilor lor. Femeile care au grijă de aceste grupuri sunt prea îngrijorate de toate lucrurile rele care se pot întâmpla pentru a putea simți vreo plăcere în compania celor mici. Și totuși, ce s-ar putea întâmpla? Strada e departe, dincolo de un gard și chiar dacă un copil ar încerca să fugă într-acolo, ceea ce n-am văzut întâmplându-se niciodată, nu i-ar lua unui adult mai mult de câțiva pași să-l ajungă.

Nu e numărul de copii pentru fiecare adult, ci numărul total de copii cel care pare să determine cât de anxioși sunt adulții. În acest sens, un grup de treizeci de copii îngrijit de cinci adulți nu este ca un grup de șase copii îngrijit de un adult, pentru că într-un grup mare de copiii fiecare dintre cei cinci adulți se îngrijorează pentru toți cei treizeci de copii. Cu cât e mai mare grupul, cu atât e mai mare grija, oricâți adulți ar fi în jur.

20 Comments

Leave a Reply

Required fields are marked *.