Homeschooling

Un alt fel de educație

Bătaia

| 70 Comments

Am găsit în sfârșit ocazia sau poate curajul de a scrie despre bătaie. De ce curajul? Pentru că e un subiect controversat și nu pot să știu ce reacții o să stârnească articolul meu.

Eram într-o zi în parc cu fetele unei prietene. Eram doar noi trei, deci jucam rolul de ”adult supraveghetor”, adică stăteam pe iarbă la soare și le urmăream cu privirea pe leagăn, pe tobogan și pe unde le mai ducea joaca. Pentru că le deranja nisipul care le intra în pantofi, m-au întrebat dacă se pot descălța. Le-am zis că mi se pare în regulă și mi-au adus pantofii, plecând apoi încântate să se cațare pe un ansamblu din cele pe care le găsești în parcurile de joacă (habar n-am cum să le spun). O altă fetiță, de vreo 2 anișori, le-a privit cu ochi mari pe când se descălțau. Vizibil încântată, și-a întrebat mama dacă poate și ea să-și dea jos pantofii, cu o voce dulce și un ”te rooooog”. Mama zâmbea îngândurată și nu i-a răspuns, așa că fetița și-a dezlegat șireturile și și-a contemplat fericită picioarele în șosetuțe, gata-gata să o ia la fugă prin nisip. Abia atunci și-a dat mama seama ce vrea să facă copila, s-a ridicat plină de nervi de pe bancă și-a început să țipe la ea: ”Cine ți-a dat voie să te descalți? Ce, tu crezi că faci ce vrei tu?”. Au urmat desigur trasul de codițe, ridicatul de-o aripă și purtatul pe sus până pe bancă, unde nefericita copilă s-a văzut încălțată cu sila. Ce m-a întristat cel mai mult a fost că fetița n-a protestat de niciun fel. A plâns de durere, la început mai tare, apoi, la îndemnul deloc blând al mamei, mai încet. Am tras concluzia că s-o fi obișnuit cu astfel de tratament și știe că n-are nicio șansă să-l oprească decât dacă se supune. Drept urmare, după ce s-a calmat puțin, și-a cerut scuze. Da! Copila și-a cerut scuze mamei. Condescendentă și vizibil satisfăcută, mama i-a spus c-o iartă.

La noi bătaia e considerată o metodă legitimă de educare a copiilor. O văd aplicată cu sânge rece aproape în fiecare zi. Am ajuns să evit locurile de joacă de teama că voi vedea un copil abuzat de părinte/bunică/bonă și mă voi regăsi în starea de semi-paralizie fizică pe care poate o trăiți și voi uneori. Nu mi-am lămurit originea acestei stări. Poate vine din copilărie, pentru că-mi aduc și-acum aminte de ”vărguța” cu care mă amenințau bunicii. O fi neputința de atunci cea care mă îngheață când sunt martora unei ”pălmuțe”. Sau poate e adultul din mine care, dezamăgit de societate, nu crede că poate schimba el, o voce dintr-o mie, oamenii. Știu, e ciudat că am uneori ideilea astea, eu care scriu pe blogul ăsta de-atâta timp. Dar față în față cu oamenii aștia, cu fețele lor congestionate de nervi, cu mâinile tremurânde care lovesc din reflex obrăjori fini de copilaș, îngheț și tremur de neputință.

Când mă gândesc că mama din povestea mea poate și-a adorat copila când era bebeluș, s-a purtat cu ea cu blândețe și n-ar fi lovit-o pentru nimic în lume, mă întreb când se produce schimbarea asta majoră. De la ce vârstă decidem că e acceptabil și de dorit să ne lovim copiii când nu ne convine ce fac? Copilul pe care-l ”atingem” acum ”pentru binele lui” nu e același bebeluș pe care l-am purtat în brațe cu drag, pe care l-am ascultat gângurind ore-n șir, pe care l-am încurajat să facă primii pași? Ce s-a schimbat de ne permitem să-i provocăm durere când ni se pare că ”merită o lecție”?

Bătaia provoacă frică și ură, deci e incompatibilă cu iubirea. Orice părinte care-și bate copiii, dar crede că aceștia îl iubesc cu adevărat și-i vor fi recunoscători, se păcălește singur și-o să culeagă roadele sub forma unor adolescenți răzvrătiți și-a unor adulți care nu-l sună și nu mor de dorul lui. Nu vreau să par pesimistă, nu vreau să sperii pe nimeni, dar vreau să spulber iluziile în care se zbate majoritatea, cum că poți să-i faci orice copilului, să-i încalci toate drepturile sistematic, fără să fie afectată relația cu el, fără să-i lezezi stima de sine și încrederea în oameni, familie și iubire. Cât de mult strică părinții purtându-se astfel depinde de fiecare situație în parte, dar e sigur că cei mici nu scapă de efectele nocive. Uitați-vă la adulții de azi, copiii bătuți de ieri. Sunt triști, stresați, deprimați, n-au răbdare, n-au chef de nimic, nu-s atenți la ce mănâncă și beau, nu se pot bucura de lucrurile simple, nu pot menține o relație de durată, nu-și pot gestiona stările de furie, plictiseală și neastâmpăr fără a apela la violență, verbală sau fizică.

Efectul bătăii este de-a dreptul pervers. Oricât de greu ar fi de crezut, cei mici se nasc cu o încredere absolută în părinții lor. În ochii copilului, ei nu pot greși, sunt perfecți și tot ce fac ei este bine. De aceea, când e lovit, nu poate crede că părinții greșesc, ci că el e rău și nu merită iubirea lor. Vă puteți imagina ce înseamnă asta pentru stima lui de sine. ”Dacă persoanele care-mi sunt cel mai dragi pe lume îmi provoacă durere, atunci înseamnă că așa merit.” Cam asta-și spune copilul după fiecare palmă, poate nu la nivel conștient, dar undeva, în sufletul lui, această idee prinde viață și e întărită de fiecare palmă și de fiecare vorbă răstită.

Nu, n-am copii încă și poate asta mă descalifică în ochii multora. Primesc destule ”o să vezi tu când o să fii mamă că nu-i totul așa roz cum crezi tu” și altele asemenea când vorbesc despre creșterea copiilor și despre educație. Ei, n-oi fi mamă, dar sunt adult și fost copil bătut de vreo câteva ori (nimic serios, nu vă alarmați, o pălmuță la fund acolo, ”să mă-nvăț minte”). Așa că știu două-trei lucruri despre bătaie și consecințele ei, destule ca să-mi repugne ideea de a da într-un copil sau într-un alt adult, dacă tot veni vorba.

Dar îmi rămâne o mare schimbare de făcut: trebuie să trec peste ”paralizia” pe care-am pomenit-o la început și să reacționez când văd un copil lovit. Să trec peste lipsa de speranță, peste teama că răzbunarea o va suporta tot cel abuzat, peste jena de a face o ”scenă” în public. Și să vorbesc, cu calm, cu empatie, în numele copilului. Să spun că un astfel de comportament nu poate fi tolerat și că micul om are și el drepturi, chiar dacă-i mic. Nu știu dacă adultul o să renunțe la bătaie (tare mi-e teamă că nu), dar copilul poate o să simtă ceva alinare din faptul că cineva protestează la felul în care e tratat și-l recunoaște ca persoană cu drepturi depline. Și poate, undeva adânc, o să se aprindă o luminiță: ”Poate eu nu merit asta de la mama/tata/bunica. Poate că nu-i în regulă să mă bată.” Îl ajută asta, nu-l ajută, n-am de unde să știu. Dar cred că și cea mai mică șansă trebuie luată în seamă.

Campaniile sociale, cu postere și clipuri video, n-au mari șanse de-a schimba ceva pentru că oamenii nu rezonează la mesajul lor impersonal. Sunt mai multe șanse să reacționeze la ceea ce spun vecinii, cunoștințele, oamenii din parc, mai ales dacă o spun mulți dintre ei. Așa că haideți să nu mai tăcem!

Am găsit și-un fragment din Freedom, not Licence! care abordează bătaia, din perspectiva originală a lui A. S. Neill:

”Îmi lovesc uneori fetița de trei ani când e obraznică. E bine sau rău să-ți bați copiii?

Nu este o chestiune de bine sau rău; într-un fel este un caz de lașitate, pentru că lovești pe cineva care e mai mic decât tine. Nu cred că-ți lovești soțul când te deranjează. Asta pentru că n-ai îndrăzni? Te-ar putea lovi înapoi. Desigur, ești în perfectă siguranță când îți lovești copilul de trei ani. Ea nu te poate lovi înapoi.

Bătaia este pentru adulți un mod de a se elibera de furie, frustrare și ură. Ar fi interesant de aflat dacă cele mai multe mame care-și bat copiii sunt cele care au o viață sexuală nesatisfăcătoare sau sunt frigide și, prin urmare, urăsc sexul. Mamele fericite nu-și bat copiii; nu au nevoie , pentru că starea lor de bine este inconștient transmisă copilului. Tradiția și opinia publică postulează că cei mici sunt iubiți automat de părinți; dar dacă aceștia nu se mai iubesc unul pe celălalt, copiii pot crește într-o atmosferă nefericită și lipsită de iubire.

Mulți copii sunt obraznici intenționat, dar inconștient. ”Mama nu mă iubește și, dacă nu pot avea iubirea ei, voi obține ura ei, pentru că trebuie să am o reacție importantă de la ea.”

În loc de a-și lovi copilul, ar fi mult mai bine dacă părintele ar lua o pauză și s-ar întreba ce face el însuși greșit. ”Este viața mea o simplă existență? Mi-am sacrificat cariera pentru puștii aștia care-mi fac viața un iad?” ”Sunt pe la sfârșitul anilor treizeci. Soțul meu, știu, se uită după femei mai tinere… Lasă lucrul ăla, copile. Na, să te saturi!” Nicio mamă nemulțumită nu-și poate crește familia bine; poate inspira teamă, dar nu iubire.

Ce se întâmplă când îți lovești copilul? În primul rând, îl umpli de teamă, ceea ce nimeni nu are dreptul să facă. În al doilea rând, pierzi iubirea lui. Afecțiunea chinuită pe care ți-o arată după ce-a fost bătut este falsă, nesinceră, inspirată de respingere.

Cea mai rea mamă este cea care țipă ”Nu te mai iubesc!”. Dacă există păcate capitale, acesta e unul dintre ele. Fiecare copil caută iubire și siguranță; fiecare bătaie este un șoc psihologic adânc. Săracul copil nu știe nimic despre proiecție; nu înțelege că Tata a avut o zi proastă la birou cu șeful lui; nu-și dă seama că furia lui este furie deviată – furia pe care n-a îndrăznit s-o arate la muncă. Copilul nu știe că mama tânjește după sex sau că poate a dezvoltat o fixație pe cineva din copilărie – posibil propriul tată – și este, prin urmare, incapabilă să ducă o viață bună cu soțul ei.

Când este lovit pentru că a venit acasă cu hainele pline de noroi, băiețelul nu știe că mama se teme de ce vor crede vecinii, pentru că mulți copii sunt pedepsiți pur și simplu pentru a satisface opiniile vecinilor. Vedem asta în tren când puștiul fuge pe coridor. ”Trebuie să le arăt oamenilor că mi-am crescut bine copilul”, gândește mama… Jap!

Nu uit că și copiii pot fi o bătaie de cap chiar pentru cea mai echilibrată mamă – cu certurile lor neîntrerupte, cu felul în care ating mereu lucrurile la care țin adulții. Certurile sunt în general născute din gelozie și, în cele mai multe familii, există multă gelozie. Mai mult, gelozia inconștientă este încurajată și de faptul că un părinte nu-și poate iubi copiii cu aceeași intensitate, orice ar spune. Părintele va prefera unul dintre copii, iar cel care nu e preferat va simți asta, chiar dacă nu conștient.

Dacă există un leac pentru bătaie, acesta stă în auto-examinarea din partea adultului iritat. Bătaia este castrare simbolică. Distruge voința, induce ura și poate distruge viața. Milioanele de oameni au fost bătuți în copilărie continuă tradiția lovindu-și copiii. Poate pedepsim și pentru că suntem o civilizație creștină. Dacă păcătuiești, pedeapsa te așteaptă aici și acum, iar Iadul te așteaptă în viitor.

Părinții care lovesc sunt oameni mici, urâcioși și lași. Mi-aș dori ca părinții aceștia să conștientizeze ce sunt cu adevărat… oameni sărmani, subdezvoltați și nefericiți, îmbrăcați într-o haină țipătoare de autoritate pe care sunt prea necopți ca s-o folosească într-un mod decent. Din păcate, cei mai mulți părinți nu se pot schimba, pentru că sunt victime și produse ale unei educații familiale și școlare care a ignorat natura copilului.”

70 Comments

Leave a Reply

Required fields are marked *.