Homeschooling

Un alt fel de educație

Cine păcălește pe cine?(I)

| 4 Comments

de Alfie Kohn

Un articol despre copiat se scrie practic singur. Trebuie să înceapă, desigur, cu o statistică șocantă sau două pentru a demonstra gravitatea problemei, poate acompaniată de o anecdotă sau o replică a vreunui elev care dă din umeri: ”Da, sigur, toată lumea o face.” Apoi ar urma o trecere în revistă a diferitelor forme de comportament lipsit de etică și o privire asupra celor predispuși la copiat. În final, trebuie furnizată o listă de idei pentru a-i împiedica sau prinde pe cei care copiază, însoțită de un îndemn ferm la mai multă vigilență.

Aproape toată lumea este de acord că a copia e greșit și că trebuie să luăm măsuri pentru a preveni acest comportament. Dar tocmai acest consens copleșitor mă neliniștește. Ori de câte ori o concluzie pare atât de evidentă și este acceptată fără nicio obiecție, este probabil cazul să privim lucrurile dintr-o nouă perspectivă. Asta nu înseamnă că suntem obligați să luăm în considerare argumentele în favoarea copiatului, dar poate avea sens să reconsiderăm ce înseamnă cu adevărat acest cuvânt și să examinăm motivele care-i fac pe copii să procedeze cum nu trebuie – și ce ne spun ele despre școlarizare.

În anii 1970, un psiholog social de la Universitatea Stanford pe nume Lee Ross a atras atenția (cel puțin în domeniul său) punând în circulație termenul ”eroare fundamentală de atribuire”. El l-a definit drept ”a subestima impactul factorilor situaționali și de a supraestima rolul factorilor de dispoziție în controlul comportamentului”[1]. Ross rezuma ceea ce demonstraseră deja o seamă de experimente: de multe ori dăm atât de multă atenție caracterului, personalității și răspunderii individuale, încât trecem peste cât deprofund afectează mediul social ceea ce facem și cine suntem.

Există desigur pretutindeni exemple ale acestei erori, dar ea e răspândită mai ales într-o societate în care individualismul este atât o realitate descriptivă, cât și un ideal adorat. Noi, americanii, ne opunem cu încăpățânare adevărului simplu pe care un alt psiholog social eminent, Philip Zimbardo, l-a rezumat recent într-o singură propoziție: ”Comportamentul uman este mai influențat de lucrurile din afară, decât de cele din interior.”[2] Mai concret, tindem să presupunem că oamenii care comit crime sunt deficienți din punct de vedere moral, că săracii din preajma noastră sunt leneși (sau cel puțin nu destul de descurcăreți), că elevii care nu învață bine pur și simplu nu studiază destul (sau au profesori necalificați). Cu alte cuvinte, tratăm fiecare caz de ilegalitate, sărăcie sau dificultate academică ca și cum nu s-ar mai fi întâmplat niciodată, iar individul în cauză a acționat din pură perversitate sau incompetență.

Copiatul este un exemplu perfect pentru că cele mai multe discuții pe marginea subiectului se concentrează – adică atribuie problema – asupra celor ce copiază. Perspectiva dominantă asupra acestei chestiuni, așa cum a remarcat recent psihologul educațional Bruce Marlowe, ”se rezumă la «Te-am prins!»”[3]. Asta continuă chiar dacă știm de ceva vreme că mediul contează cel puțin la fel de mult ca trăsăturile de caracter ale individului când încercăm să prezicem ocurența diverselor tipuri de copiat. Cu aproape 80 de ani în urmă, într-un studiu care ajuns să fie privit drept un clasic al științelor sociale, un grup de cercetători de la Teachers College, Columbia University, au investigat aproape 11000 de copii între 8 și 16 ani de-a lungul unei perioade de cinci ani și au descoperit că ”până și micile schimbări de situație afectează comportamentul individual în moduri imprevizibile”. Drept urmare, corespondența dintre ceea ce ar face un copil în două situații diferite e ”mai slabă decât ar fi necesar pentru a putea prezice cu acuratețe comportamentul individual”. Copiatul, au conchis cercetătorii, ”este atât o funcție a situației particulare în care se află elevul, cât și a propriei experiențe și educații, a ideilor  și idealurilor sale generale, a fricilor, ambiției și scopurilor sale” .[4]

De la publicarea acelui raport s-a acumulat o cantitate semnificativă de cercetări care ilustrează situațiile în care elevii sunt cel mai predispuși să copieze și ne ajută să înțelegem de ce fac asta. Am aflat, în primul rând, că atunci când profesorii nu au o conexiune reală cu elevii lor sau nu par să le pese prea mult de ei, copiii sunt mai predispuși la copiat.[5] Aceasta este o descoperire simplă și nu tocmai surprinzătoare, însă dacă este luată în serios ne mută atenția și remodelează discuția.

Le fel se întâmplă și cu a doua descoperire: copiatul este mai des întâlnit atunci când elevii consideră sarcinile academice primite plictisitoare, irelevante sau copleșitoare. În două studii făcute pe copii de clasa a noua și a zecea, de exemplu, ”probabilitatea percepută a copiatului era uniform mare când predarea profesorului era considerată slabă”. [6] Pentru a privi lucrurile din punct de vedere pozitiv, copiatul este relativ rar în clasele în care învățarea este într-adevăr pasionantă și plină de semnificație pentru elevi și în care explorarea ideilor importante nu a fost eclipsată de accentul exclusiv pe ”rigoare”. Acest lucru se aplică și claselor democratice ”în care părerile elevilor sunt respectate și binevenite”. [7] Enumerați practicile care cultivă curiozitatea de a afla despre lume, metodele de predare care nu urmăresc parcurgerea unui curriculum prefabricat, ci descoperirea semnificației ideilor, și ați enumerat  condițiile în care copiatul are șanse mici. (În mod interesant, una dintre descoperirile cel mai des uitate ale acelui vechi studiu este că ”experiențele școlare progresiste duc mai puțin la înșelăciune decât experiențele școlare convenționale” – un rezultat care s-a menținut chiar și după ce cercetătorii au controlat vârsta, IQ-ul și cadrul familial. De fapt, cu cât elevii petreceau mai mult timp într-o școală progresistă sau tradițională, cu atât era mai mare diferența dintre ei în privința copiatului.)[8]

De asemenea, ”când elevii percep scopul ultim al învățării ca fiind obținerea de note bune, sunt mult mai dispuși să vadă în copiat un comportament acceptabil și justificat”, așa cum un grup de cercetători și-a rezumat descoperirile în 2001.[9] Copiatul este mult mai probabil să se întâmple în școlile care folosesc premii și alte stimulente pentru a scoate în evidență notele sau dacă părinții le oferă copiilor bani pentru notele bune [10] – cu alte cuvinte, dacă elevii nu sunt recompensați doar pentru succesul academic, ci și pentru recompensele câștigate.

Totuși, notele sunt doar manifestarea obișnuită a unei tendințe mai răspândite în școli de a prețui produsul mai mult decât procesul, rezultatele mai mult decât descoperirea, performanța mai mult decât învățarea. Dacă elevii sunt făcuți să se concentreze mai mult pe cât de bine se descurcă decât pe ceea ce fac, vor face orice cred că e nevoie pentru a părea că reușesc. Astfel, un studiu recent făcut pe mai mult de 300 de elevi din două licee din California a confirmat că, cu cât în clasă se atrage mai mult atenția asupra performanței academice a elevilor, cu atât elevii ”se implică în diverse tipuri de copiat”. [11]

Scopul de a rezolva perfect un test, de a lua o notă bună, de a lua un premiu sau de a impresiona profesorul este cu totul diferit – și într-adevăr opus – celui de a descoperi de ce plutesc unele obiecte în timp ce altele se scufundă sau de ce personajul din piesa pe care tocmai au citit-o este atât de indecis. Când privim genul de școală care pune accentul pe rezultatele superioare și pe ridicarea standardelor , găsim o varietate de consecințe nedorite: [12] mai puțin interes față de învățare în sine, mai puțină dorință de a-și asuma sarcini provocatoare (de vreme ce scopul e de a avea rezultate bune, nu de a-și asuma riscuri intelectuale), mai multă gândire superficială… și mai mult copiat.

Exact asta au descoperit Eric Anderman, un expert în domeniu, și colegii lui. Într-un studiu din 1998 asupra elevilor de gimnaziu, cei care ”credeau că școala punea accentul pe performanță [spre deosebire de învățare] erau mai dispuși să se implice în comportamente precum copiatul.” Șase ani mai târziu, și-au îndreptat atenția asupra tranziției de la clasa a opta la a noua și s-au uitat la cultura claselor. Rezultatele au fost în mare aceleași: se copia mai mult când profesorii puneau accentul pe note bune, punctaje mari și răspunsuri deștepte. Se copia mai puțin când profesorii subliniau că ideea era ca elevilor să le placă să învețe, că înțelegerea contează mai mult decât memorarea și acceptau greșelile ca rezultat natural al explorării.[13] Aceste studii au descoperit și faptul că până și elevii care recunoșteau că e greșit să copiezi erau mai predispuși să facă asta atunci când în clasă se prețuiau rezultatele.

Totul are logică când te gândești. Copiatul te poate ajuta să iei o notă bună și să-i impresionezi pe ceilalți (asta dacă nu ești prins), așa că e o strategie care poate fi atrăgătoare pentru elevii care au aceste scopuri. Dar n-ar avea rost să copiezi dacă ești interesat de învățarea în sine, pentru că asta nu te ajută să înțelegi o idee.[14] Atunci cum își creează elevii aceste scopuri? Ce-i face să arate interes față de ceea ce fac și nu grijă față de cât de bine o fac? Contează și dispozițiile individuale, fiind evident că elevii nu se poartă la fel, chiar și în același mediu. Dar acel mediu – valorile și politica unei clase, școli sau societăți – este decisiv în determinarea gradului de răspândire a copiatului.[15] El afectează comportamentul elevilor dintr-un anumit moment și le influențează valorile și atitudinile în timp. Fie că ne place sau nu, datele ne spun că copiatul trebuie înțeles drept simptom al unor probleme cu prioritățile școlii și practicile educatorilor. A pierde din vedere acest fapt prin condamnarea copiilor care copiază și ignorarea contextului înseamnă a cădea în capcana de care ne avertizează Lee Ross.

Va urma…

1. Lee Ross, “The Intuitive Psychologist and His Shortcomings: Distortions in the Attribution Process”, Advances in Experimental Social Psychology, vol. 10, editat de Leonard Berkowitz. New York: Academic Press, 1977, p. 183.

2. Philip Zimbardo citat în Claudia Dreifus, “Finding Hope in Knowing the Universal Capacity for Evil,”New York Times, April 3, 2007: D2.

3.   Marlowe predă la Roger Williams University în Rhode Island. Discuție personală, august 2006.

4.   Character Education Inquiry, Studies in the Nature of Character.   Volume 1:   Studies in Deceit (New York:   Macmillan, 1928), Book 1, pp. 381, 400.

5.   Vezi cercetarea făcută pe studenți și elevi de liceu de către Gregory Schraw, Lori Olafson, Fred Kuch, Trish Lehman, Stephen Lehman și Matthew T. McCrudden, “Interest and Academic Cheating,” in Psychology of Academic Cheating, editat de Eric M. Anderman și Tamera B. Murdock (Burlington, MA: Elsevier Academic Press, 2007).

6.   Tamera B. Murdock, Angela Miller și Julie Kohlhardt, “Effects of Classroom Context Variables on High School Students’ Judgments of the Acceptability and Likelihood of Cheating,” Journal of Educational Psychology 96 (2004): 775. Vezi și cercetările rezumate de Schraw et al., op cit., pp. 60-65.

7. Această descoperire făcută de Kay Johnston de la Colgate University a fost descrisă în Lynley H. Anderman, Tierra M. Freeman și Christian E. Mueller, “The ‘Social’ Side of Social Context:   Interpersonal and Affiliative Dimensions of Students’ Experiences and Academic Dishonesty,” în Anderman și Murdock, eds., op. cit., p. 207.

8.   Character Education Inquiry, op. cit., Book 2, p. 184.

9.   Această parafrazare a conluziei lui Donald McCabe și a colegilor săi dintr-un articol numit “Cheating in Academic Institutions: A Decade of Research,” este oferită de Eric M. Anderman, “The Effects of Personal, Classroom, and School Goal Structures on Academic Cheating,” în Anderman și Murdock, eds., op. cit., p. 95.

10.   Schraw et al., op. cit., p. 69.

11.  Jason M. Stephens și Hunter Gehlbach, “Under Pressure and Underengaged: Motivational Profiles and Academic Cheating in High School,” în Anderman and Murdock, eds., op. cit.   Citatul apare la p. 127.   Vezi și trecerea în revistă a cercetării în Eric M. Anderman, op. cit.

12.   Pentru mai multe cercetări care au evidențiat această distincție și efectele negative ale supraestimării performanței academice, vezi Alfie Kohn, The Schools Our Children Deserve (Boston: Houghton Mifflin, 1999), chapter 2.

13.   Eric M. Anderman, Tripp Griesinger și Gloria Westerfield, “Motivation and Cheating During Early Adolescence,” Journal of Educational Psychology 90 (1998): 84-93; și Eric M. Anderman și Carol Midgley, “Changes in Self-Reported Academic Cheating Across the Transition from Middle School to High School,” Contemporary Educational Psychology 29 (2004): 499-517.

14.   Vezi E.M. Anderman, op. cit., p. 93.

15.   De exemplu, vezi Anderman et al. 1998; și Angela D. Miller, Tamera B. Murdock, Eric M. Anderman și Amy L. Poindexter, “Who Are All These Cheaters?:  Characteristics of Academically Dishonest Students,” în Anderman and Murdock, eds., op. cit., p. 20.

Copyright 2007 by Alfie Kohn.  Reprinted from PHI DELTA KAPPAN and translated by Andreea, with the author’s permission.  For more information, please see www.alfiekohn.org.

4 Comments

  1. Foarte interesanta postarea!
    Chapeau pentru munca de documentare & sinteza.

    • Bun venit pe Un alt fel de educație!

      Îți mulțumesc pentru comentariu, însă nu-mi pot asuma documentarea și sinteza, pentru că este vorba de o traducere. Mă bucur că ți-a plăcut articolul și aștept părerea ta despre partea a doua.

  2. Articolul este un necesar “clopot” tras in vremuri de rastriste. Nici nu
    se putea un moment mai bun pentru a discuta despre “cine pacaleste
    pe cine”. Si invers, “momentul adevarului” la care am ajuns, in fine,
    in urma acestui examen de bacalaureat, necesita reflectii si discutii
    serioase pe tema educatiei, pe care prea mult timp am lasat-o pe mainile diletantilor.
    Sunt o adepta convinsa a naturii pozitive a oamenilor (si in special
    a copiilor) si articolul arata clar rolul mediului social asupra acesteia.
    Urmarind link-urile articolului am ajuns la celebrele experimente
    Zimbardo si Milgram (http://www.nytimes.com/2007/04/03/science/03conv.html?scp=1&sq=Finding%20hope%20in%20knowing%20the%20universal
    20capacity&st=cse), despre care mai citisem si inainte, dar de data
    aceasta ele au capatat un inteles nou. Mediul “educational” din scoli
    indeparteaza scoala de rostul sau, pe elevi de propria natura umana si pe profesori de vocatia si daruirea care reprezinta esenta meseriei de dascal.
    Mai important decat orice reflectie si decat nesfarsitele discutii din media, este asumarea personala a responsabilitatii fiecarui actor al acestei realitati si, mai mult decat atat, intrebarea “Ce este de facut acum?” pe care trebuie sa ne-o punem cu totii. Imi amintesc aici si de indemnul maicii Tereza, care ne amintea ca nu putem sa facem decat lucruri marunte – cu DRAGOSTE.

    • Dragă Valentina,

      Îți mulțumesc mult pentru cele scrise și mă bucur mult că traducerea mea vine în întâmpinarea gândurilor tale. N-am fost prea interesată de ce s-a întâmplat la bac și-am auzit doar în treacăt ceva știri despre asta, dar știam că, la fel ca-n fiecare an, se va discuta despre copiat, mituit și așa mai departe. Doamne ferește să se discute cauzele reale!
      Sunt de acord cu tine că schimbarea vine de la firul ierbii, de la cei implicați direct în școală, nu de la cei de sus care n-au mai intrat într-o clasă de zeci de ani. Sper ca profesorii să găsească resurse interioare pentru a umaniza actul educațional și sper ca profesori să devină cei cu adevărat pasionați.

Leave a Reply

Required fields are marked *.