Homeschooling

Un alt fel de educație

O scurtă istorie a educației (I)

| 0 comments

de Peter Gray

 

Pentru a înțelege școlile trebuie să le privim din perspectivă istorică

Când vedem cum copiii de pretutindeni sunt obligați prin lege să meargă la școală, că aproape toate școlile sunt structurate în același fel și că societatea investește mult efort și mulți bani pentru a furniza astfel de școli, tindem în mod natural să presupunem că trebuie să fie vreun motiv bun, logic pentru toate astea. Poate că, dacă nu i-am forța pe copii să meargă la școală sau dacă școlile ar funcționa altfel, nu ar ajunge adulți competenți. Poate niște oameni foarte deștepți au gândit totul și au găsit dovezi  sau poate că s-au testat moduri alternative de a concepe dezvoltarea copilului și educația, care au eșuat.

În articolele mele anterioare am prezentat dovezile contrariului. În special în articolul de pe 14 august, am descris Școala Sudbury Valley, în care de 40 de ani copiii se educă singuri într-un cadru care operează pe baza unor presupoziții care se opun celor din școlarizarea tradițională. Studiile făcute în legătură cu școala și absolvenții ei arată că copii normali, obișnuiți, se educă prin propria joacă și explorare, fără direcționare și împingere de la spate din partea adulților și ajung adulți împliniți și eficienți în cultura largă. În loc să furnizeze direcții și împins de la spate, școala oferă un cadru bogat în care să se joace, să exploreze și să trăiască democrația pe propria piele; și face asta la un cost mult mai mic și cu mai puțină bătaie de cap pentru toți cei implicați decât este necesar pentru a opera școlile standard. Atunci de ce nu sunt cele mai multe școli așa?

Dacă vrem să înțelegem de ce sunt școlile standard așa cum sunt, trebuie să abandonăm ideea că ele sunt produsul necesității logice sau ale descoperirii științifice. Ele sunt, în schimb, produsele istoriei. Școlarizarea, așa cum există astăzi, are sens numai dacă o privim dintr-o perspectivă istorică. Astfel , ca prim pas în a explica de ce școlile sunt așa cum sunt, prezint aici, în linii mari, o schiță a istoriei educației, de la începutul isotriei umane până în prezent. Cei mai mulți cărturari ai istoriei educaționale ar folosi alți termeni decât folosesc eu aici, dar mă îndoiesc că ar nega precizia generală a schiței. De fapt, am folosit scrierile unor astfel de cărturari pentru a o dezvolta.

La început, timp de sute de mii de ani, copiii se educau singuri prin joacă auto-dirijată și explorare.

În relație cu istoria biologică a speciei noastre, școala e o instituție foarte recentă. Sute de mii de ani, înainte de inventarea agriculturii, am trăit ca vânători-culegători. În articolul meu de pe 2 august am rezumat dovezile din antropologie care arată cum copiii din culturile de vânători-culegători învățau tot ce aveau nevoie pentru a deveni adulți eficienți prin joacă și explorare. Pornirea puternică a copiilor de a se juca și explora se pare că a apărut, de-a lungul evoluției noastre ca vânători-culegători, pentru a servi nevoilor de educare. Adulții din aceste culturi le permiteau copiilor o libertate aproape nelimitată de a se juca și explora pe cont propriu, pentru că știau că acele activități sunt modalitatea naturală prin care învață copiii.

Odată cu răspândirea agriculturii și mai apoi a industriei, copiii au devenit muncitori cu forța. Joaca și explorarea au fost suprimate. Voința, care fusese o virtute, a devenit un viciu care trebuia scos cu bătaia din copii.

Invenția agriculturii, începând acum 10.000 de ani în unele părți ale lumii și mai târziu în altele, a pus în mișcare un torent de schimbări în modul de viață al oamenilor. Stilul de viață al vânători-culegătorilor era bogat în aptitudini, dar nu în muncă fizică. Pentru a fi vânători și culegători eficienți, oamenii trebuia să acumuleze cunoștințe vaste despre plantele și animalele de care depindeau și despre zonele în care își căutau hrana. Trebuia de asemenea să dezvolte aptituni în diverse meșteșuguri și  în folosirea uneltelor cu care vânau și culegeau. Trebuia să fie capabili să preia inițiativa și să fie creativi pentru a găsi mâncare și a urmări vânatul. Totuși, nu erau nevoiți să muncească multe ore și munca lor era interesantă, nu plictisitoare.  Antropologii au raportat că grupurile de vânători-culegători pe care le-au studiat nu făceau diferența între muncă și joacă – în mare, toată viața era înțeleasă ca joacă.

Agricultura a schimbat treptat toate acestea. Odată cu ea, oamenii au putut produce mai multă mâncare, ceea ce le-a permis să aibă mai mulți copii. Tot ea le-a permis (sau i-a forțat) să trăiască în locuințe permanente, în locurile unde le erau plantate recoltele, în loc să ducă o viață nomadă, iar asta le-a permis să acumuleze proprietăți. Dar aceste schimbări s-au produs cu un cost mare în muncă. În vreme ce vânători-culegătorii culegeau cu pricepere ceea ce crescuse natura, fermierii trebuia să are, să planteze, să cultive, să-și îngrijească turmele și așa mai departe. Agricultura reușită necesita lungi ore de muncă repetitivă, relativ lipsită de pricepere, din care o mare parte putea fi făcută de copii. În familiile mai mari, copiii trebuia să lucreze pe câmp pentru a ajuta la hrănirea fraților mai mici sau acasă pentru a ajuta la îngrijirea lor. Viața copiilor s-a schimbat treptat de la o urmărire liberă a propriilor interese în din ce în ce mai mult timp petrecut muncind pentru a servi restul familiei.

Agricultura, deținerea pământului și acumularea de proprietăți au creat, pentru prima oară în istorie, diferențe clare de statut. Oamenii care nu dețineau pământ au devenit dependenți de cei care dețineau. De asemenea, proprietarii au descoperit că își puteau crește averea punând alți oameni să muncească pentru ei. S-au dezvoltat sisteme de sclavagism și alte forme de servitute. Cei bogați puteau deveni și mai bogați cu ajutorul celor care depindeau de ei pentru a supraviețui. Toate acestea au culminat cu feudalismul din Evul Mediu, când societatea a devenit ierarhizată, cu o mână de regi și domni  în vârf și mase de sclavi și servitori pe treapta de jos. Acum cei mai mulți oameni, inclusiv copiii, erau servitori. Lecțiile principale pe care copiii trebuia să le învețe erau obediența, suprimarea propriei voințe și arătarea deferenței față de domni și stăpâni. Un spirit rebel putea duce la moarte.

În Evul Mediu, domnii și stăpânii nu aveau nicio problemă cu a bate copiii pentru a li se supune. De exemplu, într-un document de la sfârșitul secolului 14 sau începutul secolului 15, un conte francez sfătuia nobilii care vânau să ”aleagă un băiat dintre servitori, de șapte sau opt ani” care ”să fie bătut până când are teama potrivită de a nu duce la sfârșit ordinele stăpânului”. Documentul enumera o mulțime de treburi pe care băiatul trebuia să le facă zilnic și menționa că acesta ar trebui să doarmă într-o mansardă deasupra câinilor de vânătoare pentru a le împlini acestora nevoile.

Odată cu dezvoltarea industriei și a noii clase de burghezi, feudalismul s-a retras gradual, dar asta nu a îmbunătățit imediat viețile celor mai mulți copii. Afaceriștii, la fel ca proprietarii de pământ, aveau nevoie de muncitori și puteau face profit extrăgând cât mai multă muncă pentru o compensație cât mai mică. Toată lumea știe de exploatarea care a urmat și încă există în multe părți ale lumii. Oamenii, inclusiv copiii mici, lucrau în cea mai mare parte a zilei, șapte zile pe săptămână, în condiții îngrozitoare, doar pentru supraviețui. Copiii au fost mutați de la câmp, unde cel puțin aveau aer curat, soare și o oarecare șansă de a se juca, în fabrici întunecate, aglomerate și murdare. În Anglia, cei care supravegheau săracii duceau deseori copiii amărâților la fabrici, unde erau tratați ca sclavii. Multe mii mureau în fiecare an de boli, foame și epuizare. Abia în secolul 19 Anglia a creat legi care limitau munca copiilor. În 1883, de exemplu, noua legislație interzicea manufacturile textile să angajeze copii sub 9 an și limita orele de muncă pe săptămână la 48 pentru copii între 10 și 12 ani și 69 pentru copii între 13 și 17 ani.

Cum ți se pare până aici? Stai să vezi partea a doua!

Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.

Peter GrayPeter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Poți citi articolul în limba engleză aici.

Leave a Reply

Required fields are marked *.