Homeschooling

Un alt fel de educație

Când mai puțin înseamnă mai mult: pledoarie pentru a se preda mai puțină matematică în școli

| 14 Comments

de Peter Gray

În cadrul unui experiment, copiii cărora li s-a predat mai puțin au învățat mai mult.

În 1929, inspectorul școlilor din Ithaca, New York le-a trimis colegilor săi din alte orașe o provocare. ”La ce putem renunța”, a întrebat el, ”din  programa pentru școala primară?”. S-a plâns că peste ani s-au tot adăugat noi materii și nimic nu s-a scos, ducând la o zi școlară atât de plină de materii încât nu mai era deloc timp pentru a reflecta serios la ceva. Asta se-ntâmpla într-o vreme în care oamenii credeau că cei mici nu trebuie să-și petreacă tot timpul cu lucruri legate de școală – ci au nevoie de timp pentru a se juca, pentru a face treabă prin casă și pentru a sta cu familiile lor – așa că pe-atunci aveau motive să creadă că dacă se adăuga ceva nou la programă, trebuia să se scoată altceva.

Unul dintre cei care au primit această provocare a fost L. P. Benezet, inspector al școlilor din Manchester. New Hamphire, care a răspuns cu această propunere strigătoare la cer: Ar trebui să renunțăm la artimetică! Benezet a continuat, argumentând că timpul petrecut cu aritmetica în primele clase este efort risipit sau chiar mai rau. De fapt, el a scris: ”De câțiva ani am observat că efectul introducerii timpurii a aritmeticii a fost de a toci și aproape anestezia facultățile mentale ale copilului.” Toată această instrucție, susținea el, a separat în mintea copiilor tărâmul numerelor și al aritmeticii de bunul simț, astfel încât puteau să facă calculele care li se predau, dar nu înțelegeau ce fac și nu puteau aplica acele calcule la probleme din viața de zi cu zi. Credea că dacă aritmetica nu s-ar preda decât mai târziu – de preferat începând cu clasa a șaptea – copiii ar îmvăța-o cu mult mai puțin efort și cu mai multă înțelegere.

Gândește-te. În prezent, de fiecare dată când auzim că elevii nu învață mare parte din ce li se predă la școală, stabilimentul educațional țipă că ar trebui  prin urmare să le predăm și mai mult! Dacă două sute de ore de instrucție la materia X nu dau rezultate, păi atunci să încercăm patru sute de ore. Dacă nu învață ce li se predă în clasa întâi, atunci haideți să începem de la grădiniță. Și dacă nu învață la grădiniță, asta nu poate decât să-nsemne că trebuie să începem de la creșă! Dar Benezet avea o părere opusă. Dacă copiii nu învață prea multă matematică în primele clase, în ciuda efortului și timpului considerabile dedicate acestei materii, atunci de ce să irosim efortul și timpul cu ea?

Benezet și-a succedat  șocanta sugestie cu un șocant experiment. Le-a cerut directorilor și învățătorilor din unele școli din părțile sărace ale Manchesterului să renunțe la aritmetică în primele clase. Nu vor mai preda aritmetică deloc – fără adunare, scădere, înmulțire sau împărțire. A ales școli din cartierele cele mai sărace pentru că știa că dacă ar fi încercat asta în cartierele mai bogate, unde părinții absolviseră liceul sau facultatea, aceștia s-ar fi revoltat. Drept compromis, pentru a-i împăca pe directorii care nu erau dispuși să meargă atât de departe pe cât ar fi vrut el, s-a hotărât asupra unui plan în cadrul căruia aritmetica să fie introdusă în clasa a șasea.

Ca parte a planului, i-a rugat pe învățători să dedice timpul pe care l-ar fi petrecut în mod normal cu aritmetica unei noi materii – recitarea. Prin ”recitare” se referea la ”vorbirea în limba engleză”. Nu se referea la ”a recita automat cuvintele învățătorului sau ale manualului”. Copiii urmau să fie rugați să vorbească despre subiecte care îi interesează – experiențe prin care au trecut, filme pe care le-au văzut sau orice altceva care ar duce la comunicare și discuții autentice și pline de viață. Asta, credea el, le va îmbunătăți abilitățile de a raționa și comunica logic. I-a rugat pe învățători și să le ofere copiilor oarece practică în măsurarea și numărarea  obiectelor, pentru a se asigura că vor avea o doză de experiență cu numerele.

Pentru a evalua experimentul, Benezet a aranjat ca un student de la Boston University să vină și să testeze copiii din Manchester la momente diferite din clasa a șasea. Rezultatele au fost remarcabile. La începutul clasei a șasea, copiii din clasele experimentale, cărora nu li se predase aritmetică deloc, au avut rezultate mult mai bune decât cei din clasele tradiționale la probleme de tip poveste care puteau fi rezolvate prin bun simț și o înțelegere generală a numerelor și măsurătorilor. Desigur, la începutul clasei, cei din clasele experimentale au avut rezultate mai slabe la testele școlare standard de aritmetică, în care problemele erau formulate în maniera școlară obișnuită și puteau fi rezolvate simplu prin aplicarea algoritmilor memorați. Dar la sfârșitul clasei a șasea cei din clasele experimentale recuperaseră total această arie și erau încă mult înaintea celorlalți la problemele de tip poveste.

În linii mari, Benezet a dovedit că elevii care au făcut doar un an de aritmetică, în clasa a șasea, au avut rezultate cel puțin la fel de bune la calcule standard și mult mai bune la problemele narative în comparație cu cei care primiseră mai mulți ani de instrucție în aritmetică. Asta a fost cu atât mai remarcabil cu cât cei care făcuseră doar un an de aritmetică proveneau din cartierele sărace – cartierele care produceau înainte cele mai proaste rezultate la teste. De ce n-au auzit educatorii de acest experiment? De ce nu este Benezet considerat unul dintre geniile educației publice? Mă întreb. [Notă: Experimentul lui Benezet mi-a fost adus la cunoștință într-un comentariu pe care Tammy l-a adăugat la articolul meu din 24 februarie. Mulțumesc, Tammy.]

În deceniile care au urmat după experimentul lui Benezet, educatorii au dezbătut cele mai bune metode de a preda matematica în școli. Au apărut noua matematică, noua nouă matematică și așa mai departe. Nimic nu a funcționat. Există multe motive, dintre care faptul că oamenii care predau la școala primară nu sunt matematicieni. Aceștia se tem de matematică, la fel ca cei mai mulți oameni din cultura mai largă. Sunt, până la urmă, ei înșiși produse ale sistemului școlar și lucrul la care acesta se pricepe bine este generarea unei frici și a unei uri durabile față de matematică la cei mai mulți oameni care trec prin el. Indiferent ce manuale, fișe de lucru și planuri de lecție aleg cei din conducere, profesorii predau matematica prin memorare, în singurul fel pe care-l cunosc, și se roagă să nu fie vreun elev mai isteț care să-i întrebe ”De ce facem așa?” sau ”La ce folosește asta?”.  Elevii, desigur, sesizează teama profesorilor și învață să nu pună astfel de întrebări sau chiar să nu se gândească la ele. Învață să fie proști. Învață, așa cum s-ar fi exprimat Benezet, că o minte școlită în matematică e o minte cloroformizată.

Într-un articol publicat în 2005, Patricia Clark Kenschaft, profesor de matematică la Monclair State University, și-a descris experiențele din perioada în care mergea în școli primare și vorbea cu profesorii despre matematică. Într-o vizită la o școală care cuprindea și o grădiniță din New Jersey, a descoperit că niciun profesor, din cei cincizeci cu care a vorbit, nu știa să calculeze aria unui dreptunghi. Predau înmulțirea, dar niciunul nu știa că înmulțirea e folosită pentru a afla aria unui dreptunghi. Părerea cel mai des întâlnită era că trebuie să aduni lungimea și lățimea pentru a ajunge la arie. Scuza lor era că nu erau nevoiți să predea ariile, acestea veneau mai târziu în programă. Dar faptul că nu-și dădeau seama că înmulțirea se folosește pentru a afla aria i-a dovedit lui Kenschaft că ei nu știau de fapt ce e înmulțirea sau la ce folosește. A mai aflat și că, deși profesorii știau și predau algoritmul prin care se înmulțesc două numere cu două cifre, niciunul nu știa să explice de ce funcționează acel algoritm.

Școala pe care o vizitase Kenschaft s-a întâmplat să se afle într-un cartier foarte sărac, în mare parte cu copii afroamericani, așa că la început s-a gândit că cei mai slabi profesori fuseseră repartizați acolo și a presupus că din acest motiv se descurcă afroamericanii și mai prost decât albii la testele de matematică. Dar apoi a mers la școli din districte bogate, cu copii albi în mare parte, și a aflat că și cunoștințele de matematică ale profesorilor de-acolo erau la fel de patetice. A concluzionat că nimeni nu învață mare lucru despre matematică în școală și că ”Se pare că rezultatele mai bune ale districtelor influente nu se datorează unei predări superioare, ci școlirii acasă suplimentare și informale a copiilor.” [Notă: O referință la articolul lui Kenschaft mi-a fost dată de Sue VanHattum, care scrie un blog minunat numit Math Mamma Writes].

În prezent, e clar că facem mai mult rău decât bine predând matematica în școlile primare. Prin urmare, sunt de partea lui Benezet. Ar trebui să n-o mai predăm.

Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.

Peter GrayPeter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Poți citi articolul în limba engleză aici.

14 Comments

  1. Pingback: Câteva gânduri despre educația timpurie | Homeschooling

  2. Pingback: Cum instrucția academică timpurie întârzie dezvoltarea intelectuală – de Peter Gray | Homeschooling

Leave a Reply

Required fields are marked *.