Homeschooling

Un alt fel de educație

Educația lipsită de bucurie

| 4 Comments

Cultul rigorii și pierderea bucuriei

de Alfie Kohn

”De ce nu sunt școlile noastre locuri ale bucuriei?” Această întrebare, pusă de John Goodlad exact acum 20 de ani, a fost atât un rezumat al studiului său legat de școlile din America, cât și o rugăminte adresată cititorilor săi de a înțelege că locul numit școală nu trebuie să fie atât de sumbru precum este.

Astăzi lucrurile sunt diferite, desigur. Astăzi ne punem rar această întrebare.

Faptul că atât de puțini copii par să se bucure de ce fac într-o dimineață oarecare din timpul săptămânii și că starea emoțională obișnuită din clase pare să alterneze între anxietate și plictiseală nici măcar nu ne alarmează. Mai rău chiar: fericirea în școli este ceva pentru care educatorii se simt obligați să se scuze când se-ntâmplă să apară. Până la urmă, n-ar vrea să fie acuzați de a oferi o educație ”a plăcerii”.

Nicio șansă, totuși. Copiii din zilele noastre sunt la celălalt capăt al unui curriculum specificat de străini puternici și distanți. Cei din cartierele sărace pot conta pe faptul că vor fi nevoiți să asiste la lecții prefabricate, deseori prescrise minuțios, al căror scop nu este de a promova gândirea sau, și mai puțin, bucuria descoperirii, ci de a ridica notele la teste.

Elevii tind să fie priviți nu ca subiecți, ci ca obiecte, nu ca învățăcei, ci ca muncitori. Repetând cuvinte precum ”responsabilitate” și ”rezultate” destul de des, cei care concep și impun această abordare a școlarizării reușesc evident să raționalizeze ceea ce devine o politică de educație a neplăcerii.

Nenumărați adolescenți înfruntă între timp șansele unei eliminări dezonorante din liceu doar pe baza performanței lor la un test național. Cei dintre semenii lor care au mai mult succes la jocul de notare și ierarhizare nu-și fac griji în privința diplomelor. Mai degrabă, se află sub presiunea de a lua note extraordinare la un alt examen, în timp ce continuă să ia note imposibil de mari și colecționează activități extrașcolare. Obiectivul este de a-și asigura admiterea la genul de facultate la care admiterea nimănui nu este, de fapt, asigurată.

Chiar și în absența nefericirii active, dispoziția din multe școli amintește fraza faimoasă a lui Thoreau: disperare tăcută. Elevii numără orele rămase până la plecarea acasă, zilele până la weekend, săptămânile până la vacanță. Aceasta este experiența obișnuită a copiilor de-o șchioapă și a adolescebților, a celor ce se chinuie și a celor ce reușesc.

Situația nu este cu totul nouă, desigur. Bucuria a fost în stoc limitat în unele clase de când au existat clase. Dar mă alătur lui Deborah Meier care se întreabă dacă lucrurile stau mai prost acum, nu numai pentru că mai mulți oameni sunt mai puțin fericiți, ci pentru că ideea e acceptată de la sine; nici măcar nu o vedem ca pe o problemă care necesită atenția noastră.

Desigur, este posibil din punct de vedere teoretic să te lași purtat în cealaltă direcție. S-ar putea adopta o filosofie a hedonismului care subliniază plăcerea până la excluderea tuturor celorlalte bunuri. S-ar putea chiar face o clasă în care elevii se distrează tot timpul, dar rareori învață ceva de valoare.* Dar nici această filosofie, nici această practică nu a fost prea răspândită în faimoșii ani 60; astăzi, ambele sunt rare, prinși cum suntem de cultul rigorii.

E de-a dreptul uimitor, prin urmare, că unii tradiționaliști se plâng chiar de o grijă excesivă pentru fericirea copiilor. La începutul acestui an, am dat peste un eseu al unui administrator care încerca să explice presupusa inferioritate a școlilor americane susținând că, în vreme ce părinții din alte țări își întreabă copiii ”Ce ai învățat astăzi la școală?”, părinții americani spun ”Ți-a plăcut la școală astăzi?”.

Măcar dacă ar fi așa! Scriitorul Frank McCourt care a predat la un liceu de prestigiu din New Yourk, i-a mărturisit jurnalistului John Merrow că numai o singură dată l-a întrebat un părinte ”Îi place copilului meu la școală?”. În loc de asta, tot ce auzea el – și, se presupune, elevii înșiși – de la părinți erau întrebări legate de notele la teste, admiterea la facultate și îndeplinirea sarcinilor.

E una să încercăm să justificăm o stare de tristețe forțată. Dar cum  este posibil să negăm realitatea, să întoarcem lucrurile pe dos și să pretindem că suntem prea preocupați de dorința ca copiii să fie fericiți la școală? O astfel de remarcă poate fi nejustificată, dar stilul ei nu este neobișnuit. E încă un exemplu al felului în care o descriere distorsionată a realității educaționale este adusă în față pentru a justifica o prescripție tradițională. Deci, cei care insistă că școlile noastre sunt conduse de o cabală de constructiviști care le-au transformat în pepiniere ale progresivismului lui Dewey încearcă de obicei să justifice utilizarea de mai multă instrucție a unor abilități izolate și șansele diminuate ca elevii să joace un rol activ în propria învățare.

”Înapoi la cunoștințele de bază”? Când ne-am îndepărtat de ele?

Nu acuz pe nimeni de dorința sinistră de a face copiii nefericiți. Spun doar că unii oameni tind să se îngrijoreze prea mult cu privire la ideea unei plăceri excesive. Bănuiesc că cei care se dedică sarcinii de a înăbuși orice mostră de educație plăcută, reală sau imaginară, cred deseori că, dacă elevii par să fie fericiți la școală, atunci nu se produce nimic de valoare.

Numesc asta teoria Listerine a educației, bazându-mă pe o campanie publicitară faimoasă care a încercat să vândă această marcă de apă de gură după teoria că, dacă are un gust oribil, e evident că trebuie să funcționeze. Ideea opusă, că orice este atrăgător are șanse mari să fie ineficient, nu se limitează la tărâmul școlii. Așa cum eforturile de a submina educația publică  (deghizate într-un solemn angajament de a nu lăsa niciun copil în urmă) fac parte dintr-o campanie mai mare de a privatiza instituțiile publice democratice, un atac la adresa practicilor educaționale suspectate de a fi plăcute reflectă o sensibilitate mai adâncă și mai cuprinzătoare. ”De plăcere”** este un epitet bun la toate, gata să denigreze aproape orice care aduce prea multă plăcere.

E muncă de făcut! Viața (învățarea sau orice altceva) nu trebuie să fie distractivă și plină de jocuri! Negarea de sine  – ai cărei susținători vor în general să-i nege și pe ceilalți – este legată strâns de teama de plăcere și de salvarea prin suferință, iar întregul pachet are o origine care nu e numai filosofică, ci și teologică. Cine spune că religia a fost eliminată din școli?

Se vede foarte bine această dogmă din clasa sterilă în care copiii transpiră deasupra foilor de lucru. O poți vedea destul de clar și din birourile administrative în care oameni în costume decretează eliminarea pauzelor sau construiesc școli primare fără locuri de joacă.

Ironia este, cum era de așteptat, dureroasă: excelența academică, motivația obișnuită pentru astfel de hotărâri, are de fapt mult mai multe șanse să înflorească atunci când elevilor le place ceea ce fac. ”Copiii (și adulții) învață cel mai bine când sunt fericiți”, așa cum observa Nel Noddings în cartea ei, Happiness and Education. Sentimentele lor – legate de ei înșiși, de profesorii lor, de programă și de întreaga experiență a școlii – sunt legate strâns de calitatea învățării. O gândire mai bogată are mai multe șanse să se dezvolte într-o atmosferă de descoperire exuberantă, în locurile în care copiii se implică în proiecte și abia așteaptă să continue ce au început cu o zi în urmă.

Numeroase studii au demonstrat felul în care interesul duce la reușită – interesul continuu pentru un subiect general mai mult decât interesul trecător pentru o anumită activitate și interesul plin de entuziasm mai mult decât cel obișnuit, temperat. Indiferent de vârstă, rasă sau aptitudini, elevii au mai multe șanse să-și amintească și să înțeleagă cu adevărat ce au citit dacă li se pare fascinant. Gradul de interes pentru text este, în realitate, un predictor mai bun a ceea ce le va rămâne în minte copiilor decât nivelul de dificultate. (Întâmplător,  aceeași legătură generală între afecte și reușită apare și la adulți. Până la urmă, cum ne așteptăm să atragem și să păstrăm profesori buni când nici ei, nici cei pe care îi învață nu au prea multe ocazii de a zâmbi?)

Atrăgând atenția asupra acestor lucruri, mă tem că par a accepta o premisă odioasă – anume, că bucuria trebuie justificată ca mijloc de a obține o mai bună performanță academică. Nici vorbă: este un scop în sine. Nu singurul scop, poate, dar unul al naibii de important. Deci, oricine a petrecut timp în clase care vibrează de entuziasm trebuie să mențină vii astfel de amintiri cu toate detaliile lor, pentru a servi ca puncte de reper față de care să măsurăm ce am pierdut: copii de șase ani care ascultă povești seduși și lăsați fără suflare, adolescenți care sunt atât de cufundați într-o activitate încât uită să-și mai facă griji în legătură cu popularitatea, acele mici explozii de încântare care însoțesc descoperirile.

Sunt convins că istoricii vor privi în urmă spre era noastră a standardelor din ce în ce mai înalte și a instrucției din ce în ce mai standardizate ca o perioadă întunecată a educației americane. La ce s-au gândit, se vor întreba dând din cap dezaprobator, când le-au furat copiilor dreptul de a-și petrece zilele în locuri care le oferă satisfacții profunde și râsete ocazionale? Cum au permis să se întâmple asta?

Într-un reportaj de știri despre ceea ce s-a eliminat din educația copiilor pentru a putea petrece mai mult timp pregătindu-se pentru teste, un purtător de cuvânt pentru un mare district școlar a apărat astfel de politici pe motivul că au fost impuse de sus. ”Nu mai avem pauze de ani de zile”, a recunoscut. ”Ne-au spus că așa va fi de-atunci încolo și noi am zis «Bine».”

De ce nu sunt școlile noastre locuri ale bucuriei? Pentru că prea mulți dintre noi răspund la edicte scandaloase spunând ”Bine”.

Copyright 2004 by Alfie Kohn.  Reprinted from Education Week and translated by Andreea, with the author’s permission.  For more information, please see www.alfiekohn.org.

*Mă simt nevoită să spun că nu sunt deloc de acord cu această idee, oricât de drag mi-ar fi Alfie. Sunt convinsă că într-o clasă/comunitate/familie în care copiii fac doar ce le place se învață lucruri de valoare, doar că s-ar putea ca asta să nu fie evident pentru cei din-afară (care ar trebui să-și vadă de treaba lor, părerea mea!).

** ”feel-good”. Dacă are cineva o traducere mai bună, aș fi recunoscătoare s-o aflu. 🙂

4 Comments

  1. Il ador pe Alfie Kohn și vreau să te felicit că faci o muncă extraordinară postându/l pentru publicul român care are nevoie de asemenea oameni! Felicitări. Raluca

  2. Nu ma pot abtine sa nu impart asta cu tine: am inceput sa-l ascut intensiv pe David Bowie de-o vreme incoace si mare mi-a fost bucuria cand am ciulit urechile la versurile din “Kooks”, piesa scrisa in 1971 pt fiul sau nou-nascut:

    “And if you ever have to go to school
    Remember how they messed up this old fool
    […]
    And if the homework brings you down
    Then we’ll throw it on the fire and take the car downtown”

    Unschooling 100% 🙂

    Have a great day Andreea!
    Miha

    • Bună, Miha!

      Foarte faine versuri ai găsit. Mulțumim pentru împărtășire! Parcă avea și Robbie Williams ceva despre școală: ”You’re tired of your teachers and your school’s a drag”. Rock on! 🙂

Leave a Reply

Required fields are marked *.