Homeschooling

Un alt fel de educație

Cum să-ți sfătuiești și să-ți ajuți copiii fără să-i (și să te) înnebunești

| 9 Comments

de Peter Gray

 

Recomandări pentru a-ți ajuta copiii fără a-i sâcâi
Ne iubim copiii. Vrem să-i protejăm. Vrem ce-i mai bun pentru ei. Nu vrem să facă aceleași greșeli pe care le-am făcut noi. Suntem pe planeta asta de mai mult timp decât ei și știm unele lucruri pe care ei nu le știu. Și, astfel, le oferim sfaturi și ajutor pe care nu le-au cerut și nu le vor, iar ei le resping sau le ignoră. Și apoi, ceea ce era o pornire pozitivă de a ajuta devine o confruntare. În unele cazuri, pornirea noastră de a ajuta ne face să devenim o adevărată pacoste pe capul copiilor noștri. Ne ținem metaforic (și uneori fizic) de capul lor, încercând să-i îndrumăm la fiecare intersecție de pe drum și să împiedicăm sau măcar să le amortizăm fiecare cădere.

Unii copiii, din păcate, cedează; nu mai încearcă să gândească ei înșiși și încep să aștepte ca adulții să le îndrume fiecare mișcare și să le rezolve fiecare problemă. Dar cei mai mulți copii, din fericire, rezistă. Refuză rolul de păpușă. Preferă să facă greșeli și să sufere consecințele în loc să facă doar ce li se spune.

Mama Natură știe că nu ne putem apăra copiii de toate prăpăstiile și pericolele din lume. Nu-i putem urma peste tot de-a lungul vieții lor și nu putem prezice unde vor fi toate obstacolele și gropile. Drumul se schimbă mereu, așa că, indiferent cât am mers pe el, nu-l știm de fapt. Copiii trebuie să învețe să se apere singuri, iar pentru a face asta trebuie să trăiască și să retrăiască procesul de a lua propriile decizii, de a se confrunta și de a se descurca cu tot felul de pericole și dezamăgiri. Prin urmare, Mama Natură – sau, mai puțin poetic, procesul selecției naturale – a proiectat copiii astfel încât să se opună încercărilor noastre de a-i controla. Teribila vârstă de doi ani  nu este un accident, cum nu este nici continua afirmare de sine a copiilor după această vârstă.

Mama Natură este pe planeta aceasta de mai mult timp decât noi și are un plan mai bun pentru dezvoltarea copiilor decât ai tu sau eu sau orice psiholog de copii. Ar fi bine să-i dăm ascultare. Planul este implantat în instinctele copiilor și aflăm care este privindu-i și ascultându-i, nu certându-ne cu ei.

În articolul meu anterior, am scris despre tendința naturală pe care o avem cei mai mulți dintre noi de a urî sfaturile nesolicitate, chiar și atunci când, poate chiar mai ales atunci când vin de la membrii familiei sau de la alți oameni care ne iubesc și pe care îi iubim. Nu ne plac astfel de sfaturi pentru că sunt periculos de apropiate de încercări de control. Cu toții vrem de-a lungul vieții noastre să ne menținem autonomia și ne opunem controlului celorlalți. Când cerem sfaturi încă deținem controlul. De fapt, cererea unui sfat face parte din mijloacele de auto-control rațional. Dar când alții ne dau sfaturi pe care nu le-am cerut, ni se pare că vor să ne controleze; și dacă credem că trebuie să le urmăm – poate pentru că ne e teamă să nu-l rănim pe sfătuitor sau pentru că nu vrem să ne certăm cu el – atunci chiar suntem controlați. Copiii noștri sunt la fel în această privință.

Superstarurile când vine vorba de abilitatea de a se abține de la sfaturi necerute se pare că erau vânători-culegătorii (vezi articolele mele de pe 2 august 2008, 2 iulie 2009 și 9 iulie 2009, precum și articolul publicat, disponibil ca PDF). Stilul de viață centrat pe vânătoare și agricultură cerea un grad extraordinar de înalt de autonomie individuală și de inițiativă, precum și un grad înalt de cooperare și împărtășire. Pentru a obține acest amestec, vânători-culegătorii de pretutindeni se pare că au dezvoltat în mod independent un stil de creștere a copiilor în cadrul căruia chiar și copiilor foarte mici li se permitea să ia decizii și să învețe din propriile experiențe. Lumea noastră este în multe privințe diferită de cea a vânători-culegătorilor și mă îndoiesc că am putea să atingem acel nivel înalt de creștere a copiilor bazată pe încredere, dar putem cu siguranță să ne apropiem mai mult de acest ideal.

Aduc în atenția voastră un set de recomandări pentru a da ajutor copiilor fără a exagera și pentru a evita tendința de a le da sfaturi pe care nu le vor sau de care nu au nevoie.

1. Când copilul îți cere ajutorul sau sfatul, dă-i numai ce ți-a cerut.

Dacă îți cere să legi un nod mai greu de legat pentru un proiect la care lucrează, leagă nodul și-atât; nu începe să-l ajuți cu restul proiectului sau să-i dai sugestii despre cum să-l facă. Vrea să-l facă singur, în felul lui. În acest moment, vrea să te folosească drept unealtă, o mașină de făcut noduri, și asta-i tot ce-ar trebui să fii. Vrea să facă proiectul în întregime în felul lui și nu vrea sfaturi despre cum să-l facă. Asta ar strica distracția. Dacă ajunge să simtă că trebuie să-l facă cum pari tu a vrea, atunci ceea ce era la început o joacă devine muncă. Iar data viitoare când va avea nevoie de puțin ajutor la ceva, nu te va mai ruga pe tine. De fapt, se va strădui să stea cât de departe de tine poate când vrea să facă ceva singur.

Dacă copilul îți cere sfatul – legat de orice, fie că e vorba de proiectul lui, de cum să se înțeleagă mai bine cu un prieten sau de cum să rezolve o problemă dintr-o temă – fii cât mai direct posibil și fii atent la expresiile lui faciale și la alte expresii de interes sau plictiseală, ca să știi când să te oprești. Dacă se naște o discuție legată de o întrebare pe care a pus-o, lasă-l să preia conducerea sau măcar să aibă un rol egal cu al tău. Deîndată ce nu mai are un rol egal, lasă discuția să se oprească înainte să devină o predică.

Lucrurile se schimbă, desigur, dacă copilul vrea să participe la un proiect al tău. Dacă fiica ta vrea să te ajute să schimbi roata la mașină, de exemplu, atunci ai tot dreptul să-i spui ce să facă. Acesta este proiectul tău în esență, nu al ei, iar când ți se alătură, spune de fapt ”învață-mă să fac asta”.

2. Înainte de a oferi sfaturi necerute sau ajutor nesolicitat numără până la zece.

Pentru mulți dintre noi, oferirea de sfaturi este un reflex sau un impuls. O facem fără să ne gândim la consecințe. Vechea sugestie de a număra până la zece înainte de a ne exprima furia funcționează deoarece chiar și o scurtă întârziere ne dă ocazia de a ne gândi la acest impuls și de a-l controla. Așa se întâmplă și cu sfaturile. Înainte de a-i spune copilului ce ar trebui să poarte când merge afară,  ce ar trebui să mănânce sau cum ar trebui să vorbească, numără până la zece.  Poate că în acele secunde vei decide că sfatul nu ar face nimic bun sau nu e de fapt atât de important și vei renunța. Dacă sfatul încă ți se pare important, îl vei da, dar pauza te-ar putea ajuta să-l oferi într-un mod mai circumspect, poate ca pe o sugestie gândită și nu ca pe o comandă impulsivă.

3. Înainte de a încerca să-ți protejezi copilul de pericol, gândește-te la potențialele beneficii și la potențialele costuri ale comportamentului ”periculos”.

Multe cărți și articole populare s-au scris despre răul pe care îl facem în zilele noastre copiilor supraprotejându-i. Și au dreptate. Copiii, în joaca lor, se expun în mod natural și adaptabil la pericole moderate. Copilul care se urcă sus de tot în copac, se dă cu skateboard-ul pe o balustradă sau sare de pe o stâncă, experimentează fiorul pericolului. Mama Natură îi pune pe copii să facă aceste lucruri pentru că știe că ei trebuie să învețe să înfrunte pericolele și să le învingă dacă vor să devină adulți împliniți. Ea i-a înzestrat pe copii atât cu pornirea de a se angaja în jocuri ”periculoase”, cât și cu bunul simț de a-și cunoaște propriile limite.

Copiii își administrează exact dozele de pericol cu care știu că se pot descurca și astfel învață să înfrunte  pericolele și temerile cu care se vor întâlni de-a lungul vieții. Părinții vânători-culegători au înțeles asta și, astfel, le permit copiilor să se joace cu focul, cu obiecte ascuțite și în locuri din junglă unde sunt tigri, și să facă tot felul de isprăvi fizice care par periculoase. Au avut încredere că aceștia știu ce fac și încrederea le-a fost bine plasată.

Dacă ți-a plăcut până aici, citește și partea a doua.

Preluat de pe Freedom to Learn și tradus cu acordul autorului.

Peter GrayPeter Gray este profesor cercetător în psihologie la Boston College. A condus și publicat cercetări în psihologia comparativă, evoluționistă, a dezvoltării și a educației. A publicat articole despre metode inovative de predare și abordări educaționale alternative. Este autorul manualului de facultate Psychology (Worth Publishers), aflat la a șasea ediție. A fost student la Columbia University și a urmat studii de doctorat la Rockefeller University. În prezent scrie mai ales despre valoarea jocului de-a lungul întregii vieți. Jocurile lui preferate includ cercetarea și scrisul, dar și ciclismul pe distanțe lungi, caiacul și schiatul prin pădure.
Poți citi articolul în limba engleză aici.

9 Comments

  1. Pingback: ‘de primavara « Adandala

Leave a Reply

Required fields are marked *.