Homeschooling

Un alt fel de educație

Iubirea naturală de învățare – de Jan Hunt

| 9 Comments

Elementul de bază al unschooling-ului de succes este încrederea. Avem încredere în copiii noștri că știu când sunt pregătiți să învețe și ce sunt interesați să învețe. Avem încredere că ei știu cum să procedeze pentru a învăța. Părinții au în general această perspectivă asupra învățării în primii doi ani de viață ai copilului, când acesta învață să stea în picioare, să meargă, să vorbească și să facă multe alte lucruri importante și dificile, cu puțin ajutor din partea celorlalți. Nimeni nu își face griji că un bebeluș va fi prea leneș, ostil sau nemotivat pentru a învăța aceste lucruri; se presupune pur și simplu că fiecare copil se naște cu dorința de a învăța lucrurile pe care are nevoie să le știe pentru a înțelege și participa la lumea din jurul lui. Acești experți în vârstă de un an sau doi ne învață câteva principii ale învățării:

Copiii sunt curioși în mod natural și au o dorință înnăscută de a învăța direct despre lumea din jurul lor.

John Holt descrie în cartea sa, How Children Learn, stilul natural de învățare al copiilor mici:

”Copilul este curios. Vrea să înțeleagă lucrurile, să afle cum funcționează, să dobândească atât competență, cât și control asupra lui însuși și a mediului său, să facă ce îi vede pe alți oameni făcând.  El este deschis, receptiv și perceptiv. Nu se închide în sine în fața lumii ciudate, confuze și complicate din jurul lui. O observă de-aproape și cu atenție, încearcă să și-o apropie pe toată. Este un experimentator. Nu numai că observă lumea din jurul lui, ci o gustă, o atinge, o cântărește, o îndoaie, o rupe. Pentru a afla cum funcționează realitatea, el acționează asupra ei. Este curajos. Nu se teme să facă greșeli. Și e răbdător. Poate tolera o cantitate extraordinară de incertitudine, confuzie, ignoranță și suspans… Școala nu este un loc care acordă mult timp, multe șanse sau recompense pentru acest mod de a gândi și de a învăța.”

Copiii știu cel mai bine cum să facă pentru a învăța ceva.

Dacă sunt lăsați singuri, copiii vor ști instinctiv metoda potrivită pentru ei. Părinții iubitori și atenți învață repede că este sigur și potrivit să aibă încredere în această cunoaștere. Astfel de părinți îi spun copilului lor: ”Oh, ce interesant! Înveți cum să te târăști până jos cu spatele!”. Nu îi zic ”Nu așa se face!”. Părinții receptivi sunt conștienți că există multe moduri diferite de a învăța ceva și au încredere în copiii lor că știu care dintre ele sunt cele mai bune pentru ei.

Copiii au nevoie de perioade suficiente de timp liniștit pentru a de gândi.

Așa cum nota John Holt în Teach Your Own, ”Copiii care au o fantezie bogată sunt mai buni atât la a învăța despre lume, cât și la a învăța să facă față surprizelor și dezamăgirilor ei. Nu e greu să vedem de ce este așa. În fantezie avem un mod de a încerca situații, de a căpăta o idee despre cum ar putea fi ele sau despre cum ne-am putea simți, fără a risca prea mult. Ea ne oferă, de asemenea, un mod de a face față experiențelor negative, lăsându-ne să le trăim și să le retrăim în minte până când își pierd mult din puterea lor de a ne răni sau până când le transformăm, astfel încât să ne simțim mai puțin înfrânți și nesăbuiți.”

Dar fantezia necesită timp, iar aceasta este cea mai amenințată resursă din viața noastră. Orarele școlare încărcate și activitățile extracurriculare lasă foarte puțin timp pentru ca copiii să viseze, să gândească, să inventeze soluții la probleme, să facă față experiențelor stresante sau doar să-și împlinească nevoile universale de solitudine și intimitate.

Copiii nu se tem să-și recunoască ignoranța și să facă greșeli.

Când Holt îi invita pe copiii mici să cânte la violoncelul său, ei încercau cu ardoare să facă asta; școlarii și adulții refuzau invariabil. Copiii neșcoliți, liberi de intimidarea rușinii publice sau a notelor mici, își păstrează deschiderea la noi explorări. Copiii învață punând întrebări, nu răspunzând la ele. Copiii de-o șchioapă pun multe întrebări și la fel fac școlarii – până prin clasa a treia. Până atunci, mulți dintre ei învață un fapt nefericit – că în școală poate fi mai important  pentru propria protecție să îți ascunzi ignoranța în legătură cu un subiect decât să înveți mai mult despre el, indiferent de curiozitatea ta.

Copiii se bucură de valoarea intrinsecă a ceea ce învață.

Nu e nevoie să motivăm copiii utilizând recompense extrinseci, cum ar fi notele și steluțele, care le sugerează că activitatea în sine trebuie să fie dificilă sau neplăcută; altfel, de ce este oferită o recompensă ce nu are nicio legătură cu chestiunea în sine? Părintele înțelept spune ”Cred că-ți va plăcea cartea asta”, nu ”Dacă citești cartea asta, primești o prăjitură”.

Copiii învață cel mai bine despre cum se pot înțelege cu alți oameni  prin interacțiunea cu cei de toate vârstele.

Niciun părinte nu i-ar spune copilașului său: ”Ai voie să petreci timp doar cu copiii ale căror aniversări cad în aceeași jumătate de an cu a ta. Uite un alt copil de doi ani cu care să te joci.”

În cartea sa, Dumbing Us Down, Profesorul Anului în statul New York, John Taylor Gatto susține că ”este absurd și  anti-viață să faci parte dintr-un sistem care te obligă să stai în izolare cu oameni de exact aceeași vârstă și clasă socială cu tine. Acel sistem te izolează efectiv de diversitatea imensă a vieții și de sinergia varietății; într-adevăr, te izolează de propriul trecut și viitor, închizându-te într-un prezent continuu…”.

Copiii învață cel mai bine despre lume prin experiență directă.

Niciun părinte nu i-ar spune copilului ”Hai să-i dăm drumul omizii și să revenim la cartea ta despre omizi”. Copiii neșcoliți învață direct despre lume. Fiul nostru descrie unschooling-ul ca ”a învăța făcând în loc de a ți se preda”. În mod ironic, cea mai răspândită obiecție la unschooling spune că ”copiii sunt privați de lumea reală”.

Copiii au nevoie și merită mult timp alături de familie.

Gatto ne atenționează: ”Între școală și televizor, tot timpul copiilor este consumat. Aceasta a distrus familia americană.” Mulți părinți practicanți ai unschooling-ului cred că coeziunea familiei este unul dintre cele mai semnificative beneficii ale acestei experiențe. Așa cum am văzut primul său pas și am auzit primul său cuvânt, am onoarea și privilegiul de a împărtăși lumea și gândurile fiului meu. De-a lungul anilor, am aflat mai multe de la el despre viață, învățare și iubire decât din orice altă sursă. Subiectul despre care se pare că învățăm cel mai mult este natura învățării înseși. Mă întreb câteodată cine învață mai mult într-o astfel de familie, părinții sau copiii!

Stresul dăunează învățării.

Așa cum scria Albert Einstein în notițele sale autobiografice, ”este o greșeală foarte gravă să crezi că plăcerea de a privi și de a cerceta poate fi promovată prin coerciție.” Când un copil de un an cade învățând să meargă, spunem ”Bună încercare! Vei reuși repede!”. Niciun părinte iubitor nu ar spune ”Toți copiii de vârsta ta trebuie să meargă în picioare. Să faci bine să mergi până vineri!”.

Cei mai mulți părinți înțeleg cât de greu le este copiilor să învețe ceva când sunt grăbiți, amenințați sau notați depreciativ. John Holt ne-a avertizat că ”gândim prost și chiar percepem prost sau deloc atunci când suntem emoționați sau speriați… când îi speriem pe copii, oprim orice fel de învățare”.

În vreme ce bebelușii și copiii mici ne învață multe principii ale învățării, școlile au adoptat principii foarte diferite, din cauza dificultăților inerente încercării de a educa un număr mare de copii de aceeași vârstă într-un mediu coercitiv. Structura școlii – prezența obligatorie, subiecte și cărți alese de școală, verificarea constantă a progresului – pornește de la prezumția că cei mici nu sunt învățăcei înnăscuți, ci trebuie obligați să învețe prin eforturile altora.

Învățăceii înnăscuți nu au nevoie de o astfel de structură. Succesul învățării auto-dirijate (copiii neșcoliți își depășesc frecvent semenii școliți la testele vizând realizările, socializarea, încrederea și stima de sine) sugerează cu tărie că abordările structurate inhibă atât învățarea, cât și dezvoltarea personală. Deoarece unschooling-ul urmează principiile învățării naturale, copiii își păstrează curiozitatea, entuziasmul și iubirea de învățătură cu care s-au născut.

Unschooling-ul, așa cum scrie Holt în How Children Learn, este o chestiune de credință. ”Această credință spune că omul este de la natură un animal care învață. Păsările zboară; peștii înoată, omul gândește și învață. Prin urmare, nu avem nevoie să ”motivăm” copiii pentru a învăța, păcălindu-i, mituindu-i sau hărțuindu-i. Nu avem nevoie să le studiem continuu mințile pentru a ne asigura că învață. Ce avem nevoie să facem, și cu toții avem, este să aducem cât putem din lume în școală și în clasă; să le dăm copiilor atât ajutor și îndrumare cât au nevoie și cer; să ascultăm cu respect când vor să vorbească; și apoi să ne dăm la o parte. Putem avea încredere în ei să facă restul.”

Extras și tradus din The Unschooling Unmanual: The Natural Love of Learning, by Jan Hunt. Mai multe texte de acest autor găsiți aici.

9 Comments

  1. Ce solutie aveti pt copii din tara noastra care sunt obligati sa faca anumite progrese in timp bine precizat?Sunt mahnita ca relatia cu baietelul meu s-a deteriorat de cand este la scoala.Cat a fost la gradi am mai practicat unschooling-ul,acum insa inerc sa atenuez impactul scolii asupra psihicului lui.

    • Mă întristează să aud că relațiile părinte-copil au de suferit din pricina școlii, dar nu pot spune că mă surprinde. Din ce am citit și trăit, deteriorarea acestora pare consecința firească a coerciției din sistemul educațional. Sper să reușiți să atenuați acest impact. Unii copiii suferă mai puțin decât alții, fie au o fire mai rezistentă, fie primesc acasă ce le lipsește în clasă, însă chiar și ei resimt efectele școlarizării obligatorii.
      Nu mă simt în măsură să dau soluții și nici nu încerc. Tot ce fac aici, pe blog, și în viața de zi cu zi este să pun întrebări și să dau informații, din experiența mea sau din cele scrise/trăite de alții.
      În cazul dumneavoastră, vreau să încep prin a clarifica ceva: copiii nu sunt 100% obligați să meargă la școală. S-a mai discutat aici despre posibilitatea de a face homeschooling, chiar și în varianta lui total nestructurată. Există portițe legale ce pot fi folosite, dacă familia consideră HS-ul ca fiind opțiunea potrivită. Nu există rețete absolute și garantate. De aceea există atât de multe variante de HS și, în țările mai luminate, școlile democratice/libere. Fiecare familie are anumite nevoi în ce privește educația și anumite resurse pentru a le împlini. Apoi intervin valorile fiecărui părinte, perspectiva lui asupra copilăriei și a învățării.
      După cum vedeți, discuția se poate prelungi la infinit.
      Presupun că nu luați în considerare opțiunea HS, cel puțin așa reiese din ce mi-ați scris. Ce v-aș sfătui ar fi să nu puneți accent pe școală și pe teste, note, premii, teme. Să vă ascultați copilul fără a-l judeca, având mereu în minte faptul că tot ceea ce spune și face el este important pentru dezvoltarea lui. Dacă ceva e în neregulă la școală, niciodată nu este vina copilului. Arătați-i că sunteți de partea lui, nu aliatul profesorilor. Nu vă spun să încurajați lipsa de respect față de aceștia, ci să-i dați copilului un exemplu de respect autentic, lipsit de supunere orbească. Maxima ”Profesorul are întotdeauna dreptate” mi se pare foarte dăunătoare. În plus, respectul adevărat e reciproc, nu cu sens unic înspre catedră. Fiți atenți la cât respect primesc copiii din partea cadrelor didactice, s-ar putea să fie probleme acolo.
      Nu faceți din teme un prilej de stres pentru întreaga familie. Dacă puteți avea o discuție sinceră cu învățătoarea, vedeți în ce măsură ați putea reduce cantitatea de teme și introduce o oarecare doză de alegere pentru copil. Ideal ar fi să nu aibă teme deloc, dar… nu știu în ce măsură veți primi acordul cadrului didactic. Șanse prea mari nu sunt. 🙁
      Vă recomand Stima de sine de Tony Humphreys și colecția Comunicare Nonviolentă de la aceeași editură (Elena Francisc Publishing). De asemenea, cursurile de Comunicare Nonviolentă ajută la susținerea unei comunicări autentice și profunde. Și cred că aceasta e cheia: comunicarea conștientă, empatică și autentică.
      Sper că v-am fost de ajutor, măcar cu o idee sau o sugestie. Vă încurajez să mai scrieți, mai ales dacă aveți întrebări punctuale la care eu sau cititorii v-am putea răspunde.

  2. Va multumesc!Cum ati invata un copil sa fie ordonat fara sa-l cicaliti?Cum sa ajutam un copil sa aiba o mai buna reprezentare a timpului fara sa-l stresam?(e vorba de o fetita de 11 ani care trebuie mereu grabita)

    • Cu plăcere! Iată și răspunsul meu întârziat (îmi pare rău!) la cele două întrebări:
      1. Nu am un copil deocamdată și poate n-o să fiu destul de practică în ceea ce spun, dar poate vă ajută: copiii fac ce văd, nu ce li se spune. Din punctul meu de vedere, îi puteți spune de o mie de ori să fie mai ordonată, dacă în casă nu e ordine, dacă părinții nu prețuiesc și nu fac ordine în propriile lucruri. Bănuiesc că nu e cazul, de vreme ce ordinea pare a fi o valoare pentru dumneavoastră, dar nu strică să ne amintim că un părinte trebuie să fie coerent, adică spusele și faptele lui să nu se contrazică.
      E drept, cuvintele își au rolul lor important și nu e nimic greșit în a-i vorbi copilului despre ordine sau chiar a-i cere să o facă, însă atenție la ce și la felul în care cerem. Pe mine mă ajută mult Comunicarea Nonviolentă, cu ajutorul căreia am înțeles diferența dintre cerința autentică și pretenția, ordinul sau amenințarea pe care suntem, din păcate, obișnuiți să le folosim, mai ales în relație cu copiii. O pretenție, un ordin sau o amenințare ne lezează profund, oricât de mari sau mici am fi (gândiți-vă la un șef aspru, de exemplu), pentru că lovește nevoi prețioase: autonimie, siguranță. Poate acțiunea cerută nu e greu de făcut sau nu ne displace în mod normal, dar felul în care ne este cerută ne poate duce la împotrivire.
      Apoi, ce înseamnă să fii ordonat? E foarte vag. Sunt sigură că dacă ar fi întrebați 10 oameni, fiecare ar avea propria ”definiție” a ordinii, așa că de unde ar putea ști copilul, care abia învață să funcționeze în familie și în societate, care este definiția noastră? Atunci când cerem ceva, lucru pe care l-am învățat tot din Comunicarea Nonviolentă, este important să o facem sub forma unei propoziții afirmative (deci să nu-i spunem ce să nu facă) și cât mai concret: ce acțiune vrem să facă copilul, în ce fel, când, unde, etc. Cu cât îi înfățișăm mai clar ce anume vrem (îm cuvinte simple și puține), cu atât avem mai multe șanse să primim ceea ce cerem.
      Dacă răspunsul e ”nu”, să ținem minte că ceva îl împiedică pe cel mic să spună ”da”, căci, în mod normal, copiii au o mare nevoie de contribuție și le place să ne vadă mulțumiți. Așa că haideți să privim acel ”nu” ca pe o șansă de a afla ceva nou despre copil și de a ajunge împreună la o soluție care să ne mulțumească pe amândoi. Toate aceste idei le puteți găsi în cărțile de Comunicare Nonviolentă și le puteți vedea aplicate pe viu la cursurile care se țin periodic de către Asociația pentru Comunicare Nonviolentă din România.
      2. Timpul curge altfel pentru cei mici, se dilată sau se contractă în funcție de cum se simt. Dacă sunt bucuroși, o după-amiază în parc poate trece ca o secundă și nu s-ar mai da duși. Dacă sunt triști sau plictisiți, totul pare să se întindă la nesfârșit. Dacă mă gândesc bine, și mie mi se întâmplă asta deseori. 🙂 Am impresia că în spatele acelui ”trebuie mereu grăbită” stau de fapt o seamă de situații, poate repetitive, în care a fost nevoie să-i amintiți că veți întârzia. Greșesc dacă le leg de plecatul la școală? Un alt factor, în afara percepției diferite a copiilor asupra timpului, ar fi părerea despre locul sau acțiunile către care sunt nevoiți să se îndrepte. S-ar putea să vrea să întârzie cât mai mult la școală pentru că nu-i place acolo. Întrebați-o, cu înțelegere și acceptare, dacă așa este. Vedeți ce simte ea față de școală. Apoi, dacă puteți lămuri chestiunea asta (mult noroc, căci nu-i ușor!), întrebați-o ce ați putea face dumneavoastră pentru a o ajuta să se organizeze. Poate vrea să o anunțați de plecare mai din timp, poate faceți împreună o listă cu lucrurile ce trebuie făcute înainte de a pleca la școală, poate vă refaceți programul și prioritățile. Sunt o mulțime de posibilități, dar mai întâi explicați-i de ce este atât de important pentru dumneavoastră să plecați la timp. Sunt sigură că printr-o discuție sinceră și deschisă, în care s-o ascultați fără s-o judecați pentru cele spuse, veți găsi împreună soluții.
      Am observat că mulți părinți se simt cumva singuri cu privire la creșterea copiilor, ca și când ar purta singuri responsabilitatea binelui copiilor. Sigur că ducem o mare parte din ea, dar, dacă ne-o asumăm pe toată, ne simțim copleșiți și împotmoliți și le facem un deserviciu copiilor. Ei vor și pot să-și asume o parte (uneori suprinzător de mare) din răspunderea propriei bunăstări, așa că nu ezitați să discutați deschis problemele cu ei și să le dați un cuvânt de spus cu privire la soluții.
      Sper să găsiți în spusele mele măcar un lucru util și vă stau la dispoziție pentru alte întrebări. Dacă preferați, ne putem continua discuția pe mail, dacă nu vă aștept comentariile aici. Mult succes!

  3. minunat articolul! parca mi-a citit gandurile si le-a pus pe hartie cineva inteligent!

  4. Asa e ! Doar ca totul se aplica la Om – in general. Copilul e Om. Daca am putea sa-i ferim pe copii, pe oameni, de felul in care vad educatia adultii (care nu mai par a fi toti … oameni).
    Oricand, in fiecare dintre noi adultii, mai poate fi gasit un copil care astfel … invata, traieste, cunoaste.

    • Bun venit, Horea! Și eu am observat lipsa de firesc din perspectiva celor mai mulți asupra educației și încerc aici să readuc în discuție naturalețea procesului de învățare. E foarte reconfortant să citesc intervenții cum este a ta. 🙂 Mulțumesc!

  5. Niciun părinte nu i-ar spune copilașului său: ”Ai voie să petreci timp doar cu copiii ale căror aniversări cad în aceeași jumătate de an cu a ta. Uite un alt copil de doi ani cu care să te joci.”

    O, ba da! Din pacate, aud frecvent in parc: “Joaca-te cu copiii de varsta ta! Nu mai sta pe langa cei mari/cei mici etc.”

    • Ioana, stiu ce zici. Cred ca articolul respectiv se referă la părinți empatici. E de pe naturalparenting.com si porneste de la filosofia lor, cumva ca sa explice ca lucrurile pot continua la fel si in perioada de scolarizare. De asta, pleacă de la ideea că un părinte empatic, preocupat și respectuos nu-și grăbește, manipulează, șantajează, amenință copilul ca să obțină cooperarea lui.

Leave a Reply

Required fields are marked *.