Homeschooling

Un alt fel de educație

Iubirea naturală de învățare – de Jan Hunt

| 9 Comments

Elementul de bază al unschooling-ului de succes este încrederea. Avem încredere în copiii noștri că știu când sunt pregătiți să învețe și ce sunt interesați să învețe. Avem încredere că ei știu cum să procedeze pentru a învăța. Părinții au în general această perspectivă asupra învățării în primii doi ani de viață ai copilului, când acesta învață să stea în picioare, să meargă, să vorbească și să facă multe alte lucruri importante și dificile, cu puțin ajutor din partea celorlalți. Nimeni nu își face griji că un bebeluș va fi prea leneș, ostil sau nemotivat pentru a învăța aceste lucruri; se presupune pur și simplu că fiecare copil se naște cu dorința de a învăța lucrurile pe care are nevoie să le știe pentru a înțelege și participa la lumea din jurul lui. Acești experți în vârstă de un an sau doi ne învață câteva principii ale învățării:

Copiii sunt curioși în mod natural și au o dorință înnăscută de a învăța direct despre lumea din jurul lor.

John Holt descrie în cartea sa, How Children Learn, stilul natural de învățare al copiilor mici:

”Copilul este curios. Vrea să înțeleagă lucrurile, să afle cum funcționează, să dobândească atât competență, cât și control asupra lui însuși și a mediului său, să facă ce îi vede pe alți oameni făcând.  El este deschis, receptiv și perceptiv. Nu se închide în sine în fața lumii ciudate, confuze și complicate din jurul lui. O observă de-aproape și cu atenție, încearcă să și-o apropie pe toată. Este un experimentator. Nu numai că observă lumea din jurul lui, ci o gustă, o atinge, o cântărește, o îndoaie, o rupe. Pentru a afla cum funcționează realitatea, el acționează asupra ei. Este curajos. Nu se teme să facă greșeli. Și e răbdător. Poate tolera o cantitate extraordinară de incertitudine, confuzie, ignoranță și suspans… Școala nu este un loc care acordă mult timp, multe șanse sau recompense pentru acest mod de a gândi și de a învăța.”

Copiii știu cel mai bine cum să facă pentru a învăța ceva.

Dacă sunt lăsați singuri, copiii vor ști instinctiv metoda potrivită pentru ei. Părinții iubitori și atenți învață repede că este sigur și potrivit să aibă încredere în această cunoaștere. Astfel de părinți îi spun copilului lor: ”Oh, ce interesant! Înveți cum să te târăști până jos cu spatele!”. Nu îi zic ”Nu așa se face!”. Părinții receptivi sunt conștienți că există multe moduri diferite de a învăța ceva și au încredere în copiii lor că știu care dintre ele sunt cele mai bune pentru ei.

Copiii au nevoie de perioade suficiente de timp liniștit pentru a de gândi.

Așa cum nota John Holt în Teach Your Own, ”Copiii care au o fantezie bogată sunt mai buni atât la a învăța despre lume, cât și la a învăța să facă față surprizelor și dezamăgirilor ei. Nu e greu să vedem de ce este așa. În fantezie avem un mod de a încerca situații, de a căpăta o idee despre cum ar putea fi ele sau despre cum ne-am putea simți, fără a risca prea mult. Ea ne oferă, de asemenea, un mod de a face față experiențelor negative, lăsându-ne să le trăim și să le retrăim în minte până când își pierd mult din puterea lor de a ne răni sau până când le transformăm, astfel încât să ne simțim mai puțin înfrânți și nesăbuiți.”

Dar fantezia necesită timp, iar aceasta este cea mai amenințată resursă din viața noastră. Orarele școlare încărcate și activitățile extracurriculare lasă foarte puțin timp pentru ca copiii să viseze, să gândească, să inventeze soluții la probleme, să facă față experiențelor stresante sau doar să-și împlinească nevoile universale de solitudine și intimitate.

Copiii nu se tem să-și recunoască ignoranța și să facă greșeli.

Când Holt îi invita pe copiii mici să cânte la violoncelul său, ei încercau cu ardoare să facă asta; școlarii și adulții refuzau invariabil. Copiii neșcoliți, liberi de intimidarea rușinii publice sau a notelor mici, își păstrează deschiderea la noi explorări. Copiii învață punând întrebări, nu răspunzând la ele. Copiii de-o șchioapă pun multe întrebări și la fel fac școlarii – până prin clasa a treia. Până atunci, mulți dintre ei învață un fapt nefericit – că în școală poate fi mai important  pentru propria protecție să îți ascunzi ignoranța în legătură cu un subiect decât să înveți mai mult despre el, indiferent de curiozitatea ta.

Copiii se bucură de valoarea intrinsecă a ceea ce învață.

Nu e nevoie să motivăm copiii utilizând recompense extrinseci, cum ar fi notele și steluțele, care le sugerează că activitatea în sine trebuie să fie dificilă sau neplăcută; altfel, de ce este oferită o recompensă ce nu are nicio legătură cu chestiunea în sine? Părintele înțelept spune ”Cred că-ți va plăcea cartea asta”, nu ”Dacă citești cartea asta, primești o prăjitură”.

Copiii învață cel mai bine despre cum se pot înțelege cu alți oameni  prin interacțiunea cu cei de toate vârstele.

Niciun părinte nu i-ar spune copilașului său: ”Ai voie să petreci timp doar cu copiii ale căror aniversări cad în aceeași jumătate de an cu a ta. Uite un alt copil de doi ani cu care să te joci.”

În cartea sa, Dumbing Us Down, Profesorul Anului în statul New York, John Taylor Gatto susține că ”este absurd și  anti-viață să faci parte dintr-un sistem care te obligă să stai în izolare cu oameni de exact aceeași vârstă și clasă socială cu tine. Acel sistem te izolează efectiv de diversitatea imensă a vieții și de sinergia varietății; într-adevăr, te izolează de propriul trecut și viitor, închizându-te într-un prezent continuu…”.

Copiii învață cel mai bine despre lume prin experiență directă.

Niciun părinte nu i-ar spune copilului ”Hai să-i dăm drumul omizii și să revenim la cartea ta despre omizi”. Copiii neșcoliți învață direct despre lume. Fiul nostru descrie unschooling-ul ca ”a învăța făcând în loc de a ți se preda”. În mod ironic, cea mai răspândită obiecție la unschooling spune că ”copiii sunt privați de lumea reală”.

Copiii au nevoie și merită mult timp alături de familie.

Gatto ne atenționează: ”Între școală și televizor, tot timpul copiilor este consumat. Aceasta a distrus familia americană.” Mulți părinți practicanți ai unschooling-ului cred că coeziunea familiei este unul dintre cele mai semnificative beneficii ale acestei experiențe. Așa cum am văzut primul său pas și am auzit primul său cuvânt, am onoarea și privilegiul de a împărtăși lumea și gândurile fiului meu. De-a lungul anilor, am aflat mai multe de la el despre viață, învățare și iubire decât din orice altă sursă. Subiectul despre care se pare că învățăm cel mai mult este natura învățării înseși. Mă întreb câteodată cine învață mai mult într-o astfel de familie, părinții sau copiii!

Stresul dăunează învățării.

Așa cum scria Albert Einstein în notițele sale autobiografice, ”este o greșeală foarte gravă să crezi că plăcerea de a privi și de a cerceta poate fi promovată prin coerciție.” Când un copil de un an cade învățând să meargă, spunem ”Bună încercare! Vei reuși repede!”. Niciun părinte iubitor nu ar spune ”Toți copiii de vârsta ta trebuie să meargă în picioare. Să faci bine să mergi până vineri!”.

Cei mai mulți părinți înțeleg cât de greu le este copiilor să învețe ceva când sunt grăbiți, amenințați sau notați depreciativ. John Holt ne-a avertizat că ”gândim prost și chiar percepem prost sau deloc atunci când suntem emoționați sau speriați… când îi speriem pe copii, oprim orice fel de învățare”.

În vreme ce bebelușii și copiii mici ne învață multe principii ale învățării, școlile au adoptat principii foarte diferite, din cauza dificultăților inerente încercării de a educa un număr mare de copii de aceeași vârstă într-un mediu coercitiv. Structura școlii – prezența obligatorie, subiecte și cărți alese de școală, verificarea constantă a progresului – pornește de la prezumția că cei mici nu sunt învățăcei înnăscuți, ci trebuie obligați să învețe prin eforturile altora.

Învățăceii înnăscuți nu au nevoie de o astfel de structură. Succesul învățării auto-dirijate (copiii neșcoliți își depășesc frecvent semenii școliți la testele vizând realizările, socializarea, încrederea și stima de sine) sugerează cu tărie că abordările structurate inhibă atât învățarea, cât și dezvoltarea personală. Deoarece unschooling-ul urmează principiile învățării naturale, copiii își păstrează curiozitatea, entuziasmul și iubirea de învățătură cu care s-au născut.

Unschooling-ul, așa cum scrie Holt în How Children Learn, este o chestiune de credință. ”Această credință spune că omul este de la natură un animal care învață. Păsările zboară; peștii înoată, omul gândește și învață. Prin urmare, nu avem nevoie să ”motivăm” copiii pentru a învăța, păcălindu-i, mituindu-i sau hărțuindu-i. Nu avem nevoie să le studiem continuu mințile pentru a ne asigura că învață. Ce avem nevoie să facem, și cu toții avem, este să aducem cât putem din lume în școală și în clasă; să le dăm copiilor atât ajutor și îndrumare cât au nevoie și cer; să ascultăm cu respect când vor să vorbească; și apoi să ne dăm la o parte. Putem avea încredere în ei să facă restul.”

Extras și tradus din The Unschooling Unmanual: The Natural Love of Learning, by Jan Hunt. Mai multe texte de acest autor găsiți aici.

9 Comments

Leave a Reply

Required fields are marked *.