Homeschooling

Un alt fel de educație

Instituția copilăriei: Copilul ca obiect afectiv

| 18 Comments

de John Holt

Când am citit capitolul tradus mai jos am avut un fel de revelație. Nu realizasem până atunci că de multe ori copiilor li se dă și li se pretinde iubire sau manifestări afective cu ”de-a sila”. ”Zi sărumâna și pup-o pe buni!”. ”Dă-mi un pupic!”. ”Hai la mama în brațe!”. Când acest gen de ”îndemnuri” nu sunt retrase, deși copilul refuză să le urmeze sau este în mod evident deranjat, putem considera că s-a comis un abuz. Sigur, mulți vor spune că nu i se face copilului ceva rău, ci doar i se oferă afecțiunea de care are nevoie. Numai că nu-i așa. Iubire cu sila nu se poate, ba chiar poate duce la dispariția afecțiunii, după cum ne arată John Holt mai jos:

Cu ceva ani în urmă, o prietenă de-ale mele obișnuia să spună o poveste cu un moment rușinos. Auzind de o campanie de reduceri la unul dintre marile magazine din New York, a ajuns acolo devreme, ca multe alte femei, pentru a găsi niște chilipiruri înainte să fie luate. Îndată ce s-au deschis ușile, a dat buzna înăuntru, printr-o mulțime de oameni grăbiți. Plimbându-se, s-a nimerit să se oprească în spatele unor băieți ale căror capete abia treceau de talia ei. Simțindu-se plină de afecțiune și jucăușă, și-a pus câte un deget pe capetele lor și a mers așa un pas sau doi. Dar nu mai mult; instantaneu, două fețe  furioase de adulți s-au uitat în sus la ea și unul dintre ei i-a spus cu o voce dură și ridicată, dar de adult: ”Ce naiba crezi că faci?”. Erau doi pitici.

De-a lungul anilor am auzit-o spunând această poveste de mai multe ori și de fiecare dată m-am alăturat celor care râdeau. Numai după mulți ani, de fapt destul de recent, am înțeles că dincolo de povestirea ei și de râsul nostru era acest gând – că, dacă acei pitici ar fi fost de fapt niște copii, ar fi fost perfect în regulă să mergi cu degetele pe capetele lor. Povestea era atât de amuzantă pentru că ceea ce părea a fi o idee atât de bună, genul de lucru pe care ne-ar plăcea să-l facem tuturor celor ce iubim copiii, s-a dovedit repede a fi o idee atât de proastă. Râdeam pentru că ne putem pune ușor în locul ei, imaginându-ne pe noi înșine cu inimile debordând de iubire, punându-ne degetele pe capetele dragilor copii și ne imaginam oroarea la aflarea greșelii noastre. Dar ce anume face din a merge cu degetele pe capetele unor copii străini o idee atât de bună? Ce ne dă dreptul să o facem? Ce ne dă dreptul să credem că lor le place să facem acest lucru?

Tratăm pe cineva ca pe un obiect când îl folosim pentru scopurile noastre, ca să ne îndeplinim dorințele, ca să dobândim lucruri pentru noi înșine, fără să luăm în considerare sau să ne pese de ce înseamnă asta pentru cealaltă persoană sau cum se simte ea, fără să întrebăm ce capătă ea din această relație sau dacă capătă ceva. Multe femei se plâng cu motiv că majoritatea bărbaților le folosesc sau cel puțin le-ar plăcea să le folosească drept obiecte sexuale. (…)

Aceste idei despre femei și bărbați sunt bine înțelese – cel puțin, mai mulți oameni le înțeleg. Ele pot clarifica ceea ce vreau să spun prin aceea că aproape toți adulții, femei și bărbați, folosesc copiii drept ceea ce am putea numi obiecte afective. Credem că avem dreptul sau chiar datoria de a-i copleși cu ”iubire”, semne vizibile și tangibile de afecțiune, oricând vrem, oricum vrem și indiferent dacă le place sau nu. În aceasta îi exploatăm, îi folosim pentru scopurile noastre. Acesta, mai mult decât orice altceva, este lucrul pentru care folosim copiii sau copilăria – pentru a ne furniza obiecte de iubit. Acesta este motivul pentru care noi adulții considerăm că merită să avem copii și să păstrăm instituția copilăriei, în ciuda necazurilor și a costurilor.

Un motiv pentru care avem nevoie de copii și îi folosim în felul acesta este acela că mulți dintre noi sunt atât de însetați de contact uman și afecțiune. Cei mai mulți dintre noi au doar câțiva oameni  cărora le pot dărui afecțiune în mod legitim și chiar mai puțini față de care și-o pot exprima deschis prin cuvinte drăgăstoase sau contact fizic. În această privință, femeile o duc mai bine decât bărbații. Poate pentru că sunt ele însele obiecte sexuale sau poate pentru că societatea le consideră o clasă inferioară și, prin urmare, le permite o seamă de licențe, ele sunt mai libere decât bărbații să atingă alți oameni, atât bărbați cât și femei. Se presupune că bărbații pot de fapt să atingă doar femeile cu care sunt înrudiți îndeaproape și nu pot atinge deloc alți bărbați într-o manieră afectivă.

Nu ar trebui să ne ”iubim” prietenii. Cei mai mulți bărbați care ar spune cu căldură și convingere despre un alt bărbat: ”Chiar îl iubesc”, ar fi de-a dreptul suspecți. Chiar și femeile care ar spune-o ar fi considerate prea emotive. Nu trebuie să iubim alți oameni decât cei care ne sunt rude de sânge foarte apropiate – copii, părinți, bunici, nepoți. Nici măcar mătușile, unchii și verii nu sunt incluși cu adevărat în acest cerc al iubirii permise.

Din aceste motive, orice persoană căreia îi putem arăta afecțiune și iubire, în mod deschis și la nivel fizic, oricând și oriunde vrem, oricând avem chef sau nevoie, fără pericol sau rușine, știind că vom căpăta aprobarea generală – o astfel de persoană este nemăsurat de utilă și de valoroasă pentru noi. Avem nevoie disperată de aceste obiecte iubite. Este foarte dureros să ai mai multă iubire decât oameni cărora să le-o poți dărui. Aceasta doare atât de mult la iubirea neîmpărtășită – nu numai că cel iubit nu ne iubește, ci nici nu ne dorește iubirea și nu ne lasă să-l iubim. Ne oferim comoara cea mai prețioasă, dar nimeni nu o dorește. Ce vom face cu ea?

Mulți dintre cei care au scris despre propria copilărie au descris sentimentele de teamă și dezgust pe care le-au avut când erau îmbrățișați sau sărutați de adulți pe care nu-i plăceau sau a căror înfățișare și comportament îi revoltau. La o asemenea amintire un prieten de-ai mei a replicat că probabil persoana mai în vârstă avea nevoie să-l sărute pe copil și astfel era corect să-l oblige pe acesta să-l lase. Acesta este un exemplu perfect a ceea ce vreau să spun despre un adult care folosește un copil. Dacă nevoile unui copil de patru ani și cele ale unui adult de șaizeci de ani intră în conflict, de ce copilul trebuie întotdeauna să cedeze? Nu are drept la respect doar pentru că este mai mic și mai slab? Din acest motiv, orice adult care este atât de insensibil la sentimentele unui copil încât l-ar îmbrățișa în ciuda repulsiei acestuia sau nici nu i-ar observa sentimentele, nu îmbrățișează un copil adevărat, ci ideea de copil, un copil-obiect. Îl îmbrățișează pe cel prezent nu pentru că îi pasă de el, ci pentru că, fiindu-i rudă de sânge, îi este permis să-l îmbrățișeze. Dacă ar încerca să ia în brațe un copil străin de pe stradă și care se opune, ar putea avea probleme, în mod special dacă e bărbat. Deoarece, chiar dacă copiii sunt obiecte de iubit, fiecăruia dintre noi îi este permis să folosească numai anumiți copii în acest fel.

Toate acestea nu vor să spună că dorința noastră de a iubi copiii este rea sau complet rea. Suntem interesați, fermecați și încântați în mod natural și pe bună dreptate de multele lor calități: energia, entuziasmul, sănătatea, viteza, larma, curiozitatea, inteligența, veselia, spontaneitatea, vivacitatea, intensitatea, pasiunea, expresivitatea, optimismul, încrederea, joaca, generozitatea, mărinimia și, mai presus de toate, capacitatea lor grozavă de a se minuna și încânta. Și ar trebui să fim, așa cum suntem uneori, mișcați și întristați de mărimea, slăbiciunea, lipsa de experiență, ignoranța, neîndemânarea, vulnerabilitatea și lipsa unui simț al timpului și al proporției. Dar nu avem niciun drept să ne lăsăm purtați de aceste sentimente pentru că ne fac să ne simțim atât de bine sau să i le transmitem copilului prin privire, cuvinte sau acțiuni, dacă nu ne-a dat un bun motiv să credem că le va accepta. Când un copil se simte prietenos, jucăuș și iubitor, acesta este momentul să-i zâmbim, să jucăm jocuri secrete de privire sau de zâmbet. Poate, dacă ne dă un semn, îl luăm în brațe, îl legănăm, îl îmbrățișăm și îl sărutăm. Dar numai dacă și când ne dă un semn, altfel nu avem dreptul.

Nu cu mult timp în urmă, în casa părinților ei, o prietenă a mea în vârstă de 6 ani m-a întrebat dacă vreau să-mi citească. Am spus da, și-a luat o carte, pe care o mai citise de câteva ori, s-a cuibărit într-o poziție confortabilă rezemată de mine și a început. Pentru că mai citise cartea înainte, știa povestea și multe dintre cuvinte. Dar mai erau destule pe care a trebuit să le deslușească a doua oară. Câteodată încerca să ghicească și mă întreba dacă are dreptate, ceea ce se și întâmpla deseori. Alteori mă întreba pur și simplu cuvântul, în care caz i-l spuneam.

După o vreme, simțindu-mă relaxat, confortabil și plin de afecțiune, și văzând lângă mine capul acelui copil care îmi era drag, am mângîiat-o. Imediat s-a întors la mine cu o expresie de surpriză și nedumerire potolită, ca și când ar fi spus ”De ce ai făcut asta? Acum citim.” Am spus ”Iartă-mă”. Am continuat să citim.

Trebuie să învățăm să recunoaștem și să respectăm distanța pe care copilul a ales s-o pună între noi. Nu avem în cazul lui mai mult decât în cel al oricui altcineva dreptul de a intra în spațiul lui de viață fără permisiune. Copiilor nu le place să fie folosiți drept obiecte afective nici măcar de către persoanele pe care le plac. Vor să aibă dreptul de a refuza, de a stabili termenii, regulile de bază după care va evolua relația în orice moment.

Îmi amintesc o convorbire pe care am auzit-o cândva între o mamă și fiica ei de treisprezece ani. Fata vorbea foarte pasionat despre ceva foarte important pentru ea. Mama, o femeie plină de tact și respect, care era și atunci, ca întotdeauna, foarte interesată de orice avea de spus fata ei, asculta concentrată, comentând din când în când. Dintr-odată i-a trecut prin minte, așa cum mi-a spus că i se întâmplă deseori, gândul următor: „Chiar se poate ca această remarcabilă tânără ființă umană, stăpânind atâtea subiecte în fața mea, avansând atât de bine în lume, să fie copilul meu? Aceeași mică persoană cu care am trăit toți acești ani?” Gândindu-se astfel a fost copleșită de un șuvoi de amintiri dragi și sentimente. Expresia ei s-a schimbat într-o manieră foarte subtilă; își privea fiica cu un amuzament mirat și cu duioșie. Nu exista condescendență, nimic altceva decât cea mai intensă afecțiune; dar pentru moment copilul concret dispăruse sau cel puțin i se alăturaseră imaginile copilului care fusese, la diferite vârste. Fiica a observat această schimbare și a înțeles că pentru moment nu mai era prezentă pentru mama ei ca o persoană reală, ci doar drept Copilul Meu. S-a simțit adânc ofensată și a încheiat conversația. Deși eu și mama ei am încercat să o facem să continue, firul contactului se rupsese și nu mai voia să  vorbească. Dar numai pentru scurt timp; știa că mama ei o respecta mult ca persoană și peste o oră conversam din nou.

Cei mai mulți copii nu sunt atât de norocoși. Ei învață devreme că li se poate și li se și întâmplă în mod regulat să li se pretindă să dea și să primească semne ale iubirii – cuvinte drăgăstoase, zâmbete drăgălașe, tachinări, complimente și remarci personale, îmbrățișări și săruturi. Aceasta distruge repede semnificația acestor semne, chiar și a îmbrățișărilor și a pupicilor, și lasă de multe ori copilul fără un mod de a-și exprima sentimentele pe care le are – afecțiune sau încântarea prea puternică pentru cuvinte. În timp, pot  considera ceea ce nu mai pot exprima drept ceva greu de simțit. În acest fel s-ar putea să distrugem ceea ce vrem mai mult să salvăm. ”A fi afectuos” cu copiii, ”a-i iubi”, fie că le place sau nu, s-ar putea să nu fie modalitatea de a-i face să devină afectuoși și iubitori. Dimpotrivă. Nimeni nu poate spune ”da” cu adevărat la ceva, fie o experiență, fie oferta de iubire a altcuiva, dacă nu poate spune ”nu” cu adevărat. Nimeni nu poate accepta și întâmpina din toată inima iubirea dacă nu are un drept incontestabil de a o refuza. Nimeni nu poate oferi iubire complet și liber dacă nu are dreptul incontestabil de a o reține.

Acei bărbați care vor să folosească și folosesc femeile ca obiecte sexuale dezvoltă în mod natural o teorie, o ideologie care să le însoțească purtarea. Justifică acest mod de a folosi femeile inventând noțiunea conform căreia a fi folosite în acest fel este ceea ce vor cu adevărat femeile. Astfel, avem ”filosofia Playboy”, care declară că ceea ce vor de fapt și prețuiesc toate femeile, mult mai mult decât orice altceva, este sexul. Nu contează ce spun sau par a simți; de fapt vor sex. Și sunt nepotolite. Nu pot avea prea mult sex. Prin urmare, când un bărbat le folosește ca obiecte sexuale, în imaginație sau în realitate, este în regulă, le face o favoare, dându-le ceea ce ele își doresc de fapt. Așa că nu e nevoie să te ții deoparte sau să fii timid în vreun fel, acționează și servește-te, nu există prea devreme sau prea mult.

În mod firesc avem o ideologie foarte asemănătoare pentru a ne justifica utilizarea copiilor drept obiecte de iubit. Copiii au nevoie de iubire, se spune. Nu pot avea prea multă, nu se pot sătura de ea, nu le pasă de la cine sau în ce formă vine. Tot ce vor este iubire, iubire, iubire. Poate pentru primul an și ceva de viață există ceva adevăr în asta. Din propria experiență și a altora am ajuns să cred că bebelușii au nevoie de mult contact uman și pot suferi dacă primesc prea puțin. Dar chiar și cu ei trebuie să avem discreție și tact. Celor mai mulți bebeluși le place desigur să fie ținuți în brațe, alintați și ca cineva să se joace cu ei. Dar nu neapărat tot timpul, de către toți oamenii sau în aceleași feluri. Când împlinesc șase luni sau chiar mai devreme, au propriile scopuri, nevoi și preferințe. Pot exista momente în care sunt ocupați cu ceva și nu vor să fie întrerupți. Pot exista oameni pe care îi plac și alții pe care nu îi plac la fel de mult sau chiar deloc. Sau poate le place să se joace, dar nu să fie ridicați în brațe. Și pot exista anumite feluri de jocuri sau de manifestare a afecțiunii care nu le plac de la nimeni. Chiar și cu bebelușii trebuie să avem grijă să le învățăm semnalele și să le respectăm.

Preluat din Escape from Childhood și tradus de Andreea.

18 Comments

  1. da :).
    fetita mea mi-a explicat foarte frumos: mie nu-mi place sa fiu pupata. dar imi place sa fiu mangaiata. pupatul este prea brusc (si invaziv, presupun).
    imi amintesc ca eram mica si exista obiceiul asta de a ne pupa cu rudele cand ne intalneam. printre aceste rude era un barbat care mirosea puternic a tigari fara filtru, ceva tigari romanesti. fusesem invatata ca nu se vorbeste despre asa ceva (si, mai bine, nici nu se gandeste) si a trebuit sa ticluiesc ceva. si le-am zis atunci tuturor din familie ca mie nu imi place sa fiu pupata. si nu era musai adevarat. dar a trebuit sa aleg asta, ca sa evit senzatia aia neplacuta.

  2. foarte bine scris(si tradus ;)).. am transmis linkul mai departe fiindca mi-as dori sa citeasca si prietenii mei :).
    eu am avut jumatate din aceasta “revelatie” acum un an cand ma intrebam de ce nu-mi place deloc atunci cand cineva de pe strada se apropie de fata mea si o lua de manuta. pe langa faptul ca ei nu-i placea, nastea si in mine o reactie puternica de respingere. si-atunci mi-am dat seama: daca eu m-as duce si-as lua de mana brusc un om de pe strada, la fel ar reactiona si persoana respectiva- m-ar respinge 😀 bine, banuiesc ca acest sentiment mai vine si din copilarie, din amintirile atator persoane probabil care m-au “agresat” cu efuziuni de dragoste , asa cum se descrie mai sus 🙂
    articolul mi-a facut si al doilea declic: acum realizez ca fata de nepotul meu care-i adolescent deja, chiar daca eu consideram ca-i in gluma, am gresit. imi placea sa-l tachinez de ziua lui sau craciun si sa-i smulg un pupic. imi voi cere scuze fata de el , negresit:)

  3. Mă bucur mult că v-a plăcut articolul. Mie mi-a plăcut toată cartea. Am avut citind-o multe revelații de acest fel și am văzut pentru prima oară câte atitudini, prejudecăți și acțiuni dăunătoare avem față de copii, dăunătoare chiar dacă intenția sau sentimentele din spatele unora sunt bune.
    Desigur că nimeni nu vrea să le facă rău copiilor intenționat când le arată sau le cere semne de afecțiune. Dar cred că e nevoie să fim ”treziți” și să conștientizăm efectele pe termen lung a tot ceea ce facem sau spunem în legătură cu copiii.
    Și nu numai cu cei mici. Pe mine încă mă mai deranjează uneori efuziunile sentimentale necerute cu care mă mai copleșesc rudele și mi-e atât de greu să le explic de ce fără să le rănesc sentimentele.

  4. La noi in familie inca exista obiceiul de se pupa unii cu altii la intalniri si ocazii. Eu intotdeauna ma sustrag in asemenea momente. Cred ca totul vine din copilarie cand traind la bunica, toate babele care intrau pe poarta ma pupau zgomotos si imi lasau urme pe obraji. Dupa 20 de ani am inceput sa intorc capul atunci cand rudele veneau sa ma pupe. La inceput li s-a parut ciudat si se uitau dezamagiti la mine, apoi am avut curajul sa spun ca eu nu ma pup cu nimeni iar acum dupa alti 10 ani fiecare stie pe ce pozitie ma aflu eu si au extins aceasta pozitie si asupra fetei mele. Nu o ia nimeni din bratele meu decat daca ea intinde bratele sa se duca.

    • Alexxya, pana la urma, daca stau sa ma gandesc acest obicei de a ne imbratisa unii pe altii nu-i rau. Adica mie mi-ar placea sa pot sa ma bucur din toata inima cand imi intalnesc rudele si cunoscutii. Pe unii i-as imbratisa cu mult drag uneori. Dar tocmai pentru ca in copilarie acest lucru s-a intamplat probabil intr-un moment cand eu nu voiam, ma face sa am ceva blocaje in a-mi manifesta si eu la randul meu sentimentele. Daca eu, copil fiind, mi-as fi vazut mama, tatal mai intai imbratisandu-se cu rudele, apoi ruda doar mi-ar fi zambit, banuiesc ca as fi intins si eu bratele spre acea persoana, dar nevenind intentia prima oara de la mine, am respins.
      si fetita mea e f selectiva in a sta in bratele cuiva. am observat insa ca se intampla un lucru: cu cat o persoana isi doreste mai mult sa-i intre in gratii cu atat mai mult o respinge.
      sa va povestesc ceva amuzant, care nu cred ca are legatura cu articolul: pe bunicii din partea tatalui nu-i accepta deloc deocamdata. nasa de botez o vede la fel de rar ca si bunicii, fiind in acelasi oras. dar stand odata totii la masa, nasa i-a zambit si brusc fetita mea a intins mainile catre ea. au ramas toti socati, mai cu seama ca dintre cei prezenti nasa nu e prea iubita printre rude 😀

      • Într-adevăr, să-ţi arăţi afecţiunea faţă de membrii familiei şi să o primeşti pe a lor este ceva minunat, dar numai când se întâmplă din dorinţa ambelor părţi şi respectă limitele setate de acestea. Când sunt încălcate limitele sau chiar voinţa cuiva şi este forţat să primească sau să facă gesturi de natură afectivă, efectele merg de la disconfortul şi dezgustul momentan până la un posibil refuz al acestor manifestări în viitor.
        Cred că cel mai bun mod de a ne asigura că iubirea pe care o dăruim este dorită şi primită de copil în spiritul intenţionat este să ne gândim la el ca la un prieten drag, dar adult, şi să ne întrebăm dacă ne-am purta cu cel din urmă aşa cum intenţionăm să o facem. Ne-am permite să-l îmbrăţişăm până la a-l imobiliza când e ocupat cu ceva? Am continua să-l pupăm dacă ne spune, mai în glumă, mai serios, să-l lăsăm în pace? Ne-am supăra şi l-am dojeni sau şantaja emoţional dacă ar refuza să ne îmbrăţişeze sau ar amâna tandreţurile pentru un moment mai potrivit?

    • Bebeluşii mi se par cei mai vulnerabili la un astfel de abuz, pentru că, în vreme ce un copilaş de doi ani poate fugi, poate da din picioare sau spune că nu vrea să i se facă asta sau cealaltă, un bebe nu se poate ţine pe picioare şi nu poate vorbi, fiind la “mila” uriaşilor care-l ridică de parcă ar fi un fulg.
      Mi se pare potrivită abordarea ta. Până la urmă, chiar dacă nu se poate apăra, fetiţa ta dă probabil semne uşor de interpretat când nu vrea să fie luată în braţe sau alintată de alţi oameni şi mi se pare un minimum de respect să ţii cont de ele şi să te comporţi cât mai firesc. Păcat că firescul de care vorbesc e mai rar întâlnit printre adulţi, în special printre cei trecuţi de un anumit număr de ani…

  5. Aseara, la intalnirea la care si tu, andreea, ai participat, mi-a atras atentia ceva legat de tema asta, ceva ce simtisem si eu, inainte. o mamica a povestit despre modul in care fetita ei reactioneaza la replicile binevoitoare de pe strada. Ceva similar cu felul in care reactiona fetita mea. Mamica se arata deranjata mai ales de faptul ca reactioneaza asa si la persoane dragute. Cunosteam sentimentul. Si am avut o revelatie. Despre cat de intruzive sunt declaratiile de dragoste ale strainilor, entuziasmul lor aproape pasional. Si am intrebat-o pe mamica cum i-ar fi sa ii fac eu astfel de declaratii. Si mi-am dat seama cat de deranjant ar fi. Si iar nu ne gandim ca si pentru ei e la fel.
    Am sa revin. E o revelatie importanta.
    Cat eram in america, fata mea era deosebit de prietenoasa cu lumea de pe strada, vorbea cu oricine fara probleme, zambea ,se bucura de interactiune.
    Venind aici, totul s-a transformat in ostilitate. Pentru moment, credeam ca o deranjeaza doar faptul ca lumea ii face educatie pe strada, o intreaba lucruri penibile, sau mereu aceleasi lucruri, sau ca o deranjeaza aglomeratia in sine si nu mai vrea sa si interactioneze.
    Si extrapolam, credeam ca reactioneaza la fel si la oameni draguti, pentru ca deja se simte ostila fata de cei din jur.
    Si totusi nu era o atitudine constanta.
    Si acum vad cat de invazivi sunt cei care vin si se emotioneaza si isi varsa emotiile asupra copiilor.
    Imi amintesc ca si in america a rectionat la fel fata de o tanti romanca, si imi dau seama ca din acelasi motiv, desi vorbea in engleza fara un accent vizibil.
    Apoi imi amintesc ca m-am intalnit in ro cu o doamna care, de cum ne-a vazut, i-a vorbit deliei in engleza. Si, desi pornisem de la ideea ca este o americanca, a fost cumva evident imediat ca e din ro.
    Este ceva ce avem, un mod de a ne emotiona intr-un fel care ne face sa invadam spatiul afectiv al celuilalt, al copilului, de fapt, cu adultii nu facem.

    • adana, ce am inteles eu din ultima parte a mesajului tau este ca noi romanii avem un fel de a fi “invaziv”. 🙂
      eu am intors problema asta pe toate fetele. nu am cum compara cu alta tara si alti oameni; dar reactiile diferite ale fetei mele sunt asemanatoare: sunt persoane pe care le accepta si persoane pe care nu le accepta in spatiul personal, sa-i spunem.
      in ultima vreme m-am gandit in fel si chip la cauza acestui “comportament” si eu am gasit de curand cu totul alta explicatie: eu cred ca fetita mea “preia” de la mine intentia si modul de a privi o persoana. pot eu sa-i spun la nesfarsit: “iat-o pe bunica ta care te iubeste”, “bunicul te iubeste”, pot zambi, pot fi draguta cu ei. dar adevarul este ca relatiile intre noi au fost tensionate, nu ne iubim si copilul simte asta; nu-l pot pacali.
      asa ma gandesc si la exemplul tau romani versus americani. oare copilul tau a perceput imediat ostilitate in acest mediu sau tu ai simtit acest mediu ostil mai intai?
      copiii au aceasta capacitate de a ne arata ce-i in neregula cu ei dar si cu noi. ei nu vin in viata noastra doar pentru a fi “educati” si “crescuti” de noi ci si pentru a ne invata pe noi niste lectii. de multe ori reactii inexplicabile aparent nu sunt decat semnale de atentionare ca noi, parintii sau apropiatii avem nevoie de o reasezare a valorilor si comportamentelor noastre.

      • Fie că este vorba despre o nevoie de spațiu personal sau de respect, așa cum povesteai, Adana, fie că sentimentele noastre, ca părinți, îi influențează pe copii în ce privește comportamentul față de alți oameni, rude sau străini, cum ai observat, Anca, mi se pare important să luăm în serios manifestările celor mici. Chiar dacă uneori ele iau forme care ne îngrijorează (strâmbături, cuvinte deranjante etc.) sau poate cu atât mai mult, e bine să ne gândim că ele arată o nevoie sau mai multe neîmplinite. Nu sunt copiii prost-crescuți sau nesuferiți, cum ar putea părea unora, ci se apără de ceva: intruziune nepermisă în spațiul personal, lipsă de respect, condescendență, afecțiune cu forța, acordată sau cerută, lipsă de onestitate. Poate fi orice, dar e clar că e ceva important pentru cei mici, o suferință care îi lasă uneori de-a dreptul neajutorați (mai ales când sunt în cărucior și nu pot pleca, de ex.).
        Așa cum spunea Adana și cum am încercat să subliniez traducând acest fragment, ne permitem cam multe față de copii, profitând (ok, inconștient și cu bune intenții) de micimea și de neajutorarea lor. E ok să-i iubim, dar trebuie să fim atenți la semnalele pe care ni le transmit și să nu uităm că ne sunt egali. Cu alte cuvinte, ce ție nu-ți place altuia nu-i face, copil sau adult.

  6. Cum mediem relatiile de iubire intre frati cand unul doreste sa fie lasat in pace?(Mami,Maria nu ma iubeste!Eu vreau sa o pup si ea ma impinge!)In general luam partea celui care mai tandru(ii explicam Mariei ca nu este greu sa rabzi un pupic pentru a nu il intrista pe fratele ei mai mic) , insa acest articol m-a pus pe ganduri .

    • Întrebarea ta m-a pus pe mine pe gânduri. Nici nu mă gândisem la chestiunea afecțiunii dintre frați. Mi-e clar că în situațiile de care vorbiți, cei doi frățiori au nevoi diferite. Unul vrea să-și arate afecțiunea sau poate vrea să primească afecțiune, iar celălalt are nevoie de intimitate sau autonomie (să poată alege dacă vrea să răspundă sau nu la dovezile de afecțiune). Bănuiesc că e dificil să mediezi o astfel de situație, ca părinte care-și dorește ca frații să se poarte iubitor unul cu celălalt.
      Așa cum văd eu lucrurile acum, când nu sunt încă mamă, ambii copiii au nevoie de înțelegere și atenție, nu numai cel ”respins”. Cred că i-aș întreba pe amândoi (când situația nu se rezolvă calm, între ei) ce îi deranjează și ce-ar vrea să se întâmple, apoi le-aș solicita ajutorul pentru a găsi o soluție, astfel încât data viitoare să nu mai fie supărări. Desigur, le-aș explica de ce contează pentru mine ca ei să se înțeleagă, cât îi iubesc pe amândoi. Cred că cuvântul-cheie e aici echitatea: atenția și înțelegerea mea trebuie îndreptată spre amândoi. Iar compromisul nu mi se pare o soluție, pentru că lasă mereu frustrat pe cel puțin unul dintre cei implicați. Ideea nu ar fi să renunțăm fiecare la puțin din ce avem nevoie, ci să găsim împreună acea strategie care ne mulțumește pe amândoi.
      Aceasta este o posibilitate de a media o situație atât de delicată. Țin să menționez că m-am inspirat (iarăși) din Comunicarea Nonviolentă.
      Ce părere aveți?

      • Eu vad putin altfel aceasta “mediere” ca sa-i spunem asa. Eu cred ca trebuie lasati sa-si rezolve singuri conflictele unul cu altul, pentru ca la urma urmei nu trebuie sa intervii in relatia lor. Cel mic are nevoie sa «afle» ca poate fi si refuzat (fara sa simta frustrare totusi). In cazul povestit de Ramona, tu ca mama poti sa-i raspunzi baietelului »te inteleg, dragul meu, ca Maria te-a refuzat acum. Dar poate mai tarziu o sa te lase s-o imbratisezi, dar nu acum, mai tarziu. Putem s-o intrebam cand vrea sa se joace cu tine sau putem sa mai asteptam”.
        Intr-un caz ca acesta, nu are nici un sens sa punem copiii fata in fata, sa-i “fortam” sa se comporte intr-un fel sau altul si sa facem caz de asta; caci in cazul Mariei ea se va simti nedreptatita ca e etichetata drept sora cea rea si insensibila, cu toate ca ea n-a facut altceva decat sa arate ca in momentul acela a ales sa faca altceva, n-avea chef s.a.m.d.
        Noi putem sa ne ghidam copiii, dar nu sa le spunem ce sa faca. Le putem oferi variante. Pana intr-un final, depinde numai de mine cum aleg sa primesc un «nu»: ma pot supara si sa-l vad ca pe-un refuz sau pot accepta ca celalalt sa aibă o parere/atitudine opusa.
        Parerea mea este ca in comunicarea non-violenta nu este vorba doar despre ce se spune. La capatul celalalt este si cel care asculta/primeste. Prin urmare nu numai cel care «da» poate fi cel “violent”, ci si cel care primeste, prin felul in care percepe ce i se spune/comunica.. Si cum putem invata copiii nostri sa comunice non-violent? comunicand noi in primul rand astfel 🙂

        • Mulțumesc, Anca, pentru sfaturile tale. Așa cum scrisesem, eu sugerez o posibilitate din multe, multe posibilități. Am spus și eu, în paranteză ce-i drept, că aș interveni doar dacă ei nu reușesc să-și rezolve problema singuri. Și eu cred că multe lucruri se rezolvă între copii, deseori mai repede și mai simplu decât dacă am interveni, însă am senzația că Ramona se confruntă cu situații de genul acesta destul de des, semn că poate e ceva important la mijloc.
          Nu știu cât de cunoscută îți este metoda Comunicării Nonviolente dezvoltată de dr. Marshall B. Rosenberg în anii șaizeci, dar este vorba de o metodă bine structurată și cu o largă aplicabilitate. Din ultimul tău paragraf am înțeles că vorbești despre comunicarea nonviolentă în general, nu de metoda cu același nume. Așa este sau mă înșel?
          De asemenea, nu sunt sigură dacă al doilea paragraf al tău se referă la propunerile mele sau nu, prin urmare nu știu dacă să încerc să-mi lămuresc mai bine ideile. Poate nu m-am exprimat atât de clar pe cât mi-aș fi dorit. Dacă te referi la ce am scris eu, voi fi bucuroasă să adaug un alt comentariu în care să exprim mai clar ceea ce voiam să spun.

      • Andreea, da, ma refeream la comunicarea nonviolenta ca metoda, dar poate nu m-am exprimat eu bine. Voiam sa spun ca pe langa modalitatea de a comunica catre celalalt, este si celalalt aspect: de a-mi asuma propriile trairi si de a constientiza ca sentimentele mele negative nu se datoreaza neaparat actiunii celuilalt(acestea sunt sa zicem doar stimulii), Reactia mea negativa sa datoreaza neimplinirii sa zicem unor nevoi proprii.
        Cand spuneai ca le-ai explica copiilor ce inseamna pentru tine ca ei sa inteleaga ce le spui, acolo e dorinta ta de a fi inteleasa sau dorinta ca cei doi copii sa se inteleaga intre ei. Poti gasi solutii comune la o problema comuna: de exemplu unde ne petrecem vacanta cand fiecare din noi doreste altceva. acolo, da poti gasi solutii impreuna. Eu ma gandesc ca in relatia dintre doi copii- cum se comporta unul si cum reactioneaza celalalt nu te poti baga, ci doar poti da un exemplu propriu. copiii au marea capacitate de a invata dupa model, dar dupa un model autentic. adica nu poti aplica in cazul lor niste reguli de comunicare daca tu insuti nu le aplici in mod curent tot timpul .
        Altfel, incercand sa mediezi un conflict, tu iti asumi doar un rol de “salvator” si copiii vor veni mereu la tine stiind ca tu dai solutia si nu ei. chiar daca tu ai impresia ca-i consulti. e o mica diferenta aici , nu stiu daca pot explica in cateva randuri pentru ca ar fi foarte mult de dezvoltat.
        Bine, eu ma bazez acum pe reguli de comunicare din metoda ESPERE(Jacque Salome) care include sa zicem o mare parte din metoda comunicarii nonviolente(de fapt metodele de comunicare dezvoltate pana acum au aspectele/regulile esentiale comune).
        si daca citim si pe John Holt pana la urma vedem ca si el se refera tot la aceleasi aspecte si are la baza aceleasi principii. 🙂

        • Mai întâi vreau să-ți mulțumesc pentru răspunsul detaliat. Apoi, vreau să știi că m-au ajutat mult cele scrise de tine. Mi-am lămurit câteva lucruri legate atât de ”sfaturile” pe care le-am dat, cât și de intenția mea sau de starea de spirit în care eram atunci. Mi se par foarte valoroase observațiile tale și sunt de acord cu tot ce ai scris.
          Într-adevăr, în preocuparea pentru a da un răspuns la întrebarea Ramonei, m-am dus direct la strategie :). Așa cum spui tu: ”nu poti aplica in cazul lor niste reguli de comunicare daca tu insuti nu le aplici in mod curent tot timpul„ și ”in relatia dintre doi copii- cum se comporta unul si cum reactioneaza celalalt nu te poti baga, ci doar poti da un exemplu propriu”. Eu una cred că am înțeles ce vrei să spui și sper ca cei mai nelămuriți să pună întrebări.
          Am observat și eu că metodele diverse de comunicare și dezvoltare personale au multe principii în comun, pe care le întâlnim și în unele filosofii educaționale, dacă mă pot exprima atât de ”pompos”.
          Îți mulțumesc încă o dată pentru intervențiile tale pe acest blog și sper să găsești și alte subiecte despre care vrei să ne împărtășești ideile, părerile, informațiile tale.

Leave a Reply

Required fields are marked *.