Homeschooling

Un alt fel de educație

Instituția copilăriei: Copilul ca obiect afectiv

| 18 Comments

de John Holt

Când am citit capitolul tradus mai jos am avut un fel de revelație. Nu realizasem până atunci că de multe ori copiilor li se dă și li se pretinde iubire sau manifestări afective cu ”de-a sila”. ”Zi sărumâna și pup-o pe buni!”. ”Dă-mi un pupic!”. ”Hai la mama în brațe!”. Când acest gen de ”îndemnuri” nu sunt retrase, deși copilul refuză să le urmeze sau este în mod evident deranjat, putem considera că s-a comis un abuz. Sigur, mulți vor spune că nu i se face copilului ceva rău, ci doar i se oferă afecțiunea de care are nevoie. Numai că nu-i așa. Iubire cu sila nu se poate, ba chiar poate duce la dispariția afecțiunii, după cum ne arată John Holt mai jos:

Cu ceva ani în urmă, o prietenă de-ale mele obișnuia să spună o poveste cu un moment rușinos. Auzind de o campanie de reduceri la unul dintre marile magazine din New York, a ajuns acolo devreme, ca multe alte femei, pentru a găsi niște chilipiruri înainte să fie luate. Îndată ce s-au deschis ușile, a dat buzna înăuntru, printr-o mulțime de oameni grăbiți. Plimbându-se, s-a nimerit să se oprească în spatele unor băieți ale căror capete abia treceau de talia ei. Simțindu-se plină de afecțiune și jucăușă, și-a pus câte un deget pe capetele lor și a mers așa un pas sau doi. Dar nu mai mult; instantaneu, două fețe  furioase de adulți s-au uitat în sus la ea și unul dintre ei i-a spus cu o voce dură și ridicată, dar de adult: ”Ce naiba crezi că faci?”. Erau doi pitici.

De-a lungul anilor am auzit-o spunând această poveste de mai multe ori și de fiecare dată m-am alăturat celor care râdeau. Numai după mulți ani, de fapt destul de recent, am înțeles că dincolo de povestirea ei și de râsul nostru era acest gând – că, dacă acei pitici ar fi fost de fapt niște copii, ar fi fost perfect în regulă să mergi cu degetele pe capetele lor. Povestea era atât de amuzantă pentru că ceea ce părea a fi o idee atât de bună, genul de lucru pe care ne-ar plăcea să-l facem tuturor celor ce iubim copiii, s-a dovedit repede a fi o idee atât de proastă. Râdeam pentru că ne putem pune ușor în locul ei, imaginându-ne pe noi înșine cu inimile debordând de iubire, punându-ne degetele pe capetele dragilor copii și ne imaginam oroarea la aflarea greșelii noastre. Dar ce anume face din a merge cu degetele pe capetele unor copii străini o idee atât de bună? Ce ne dă dreptul să o facem? Ce ne dă dreptul să credem că lor le place să facem acest lucru?

Tratăm pe cineva ca pe un obiect când îl folosim pentru scopurile noastre, ca să ne îndeplinim dorințele, ca să dobândim lucruri pentru noi înșine, fără să luăm în considerare sau să ne pese de ce înseamnă asta pentru cealaltă persoană sau cum se simte ea, fără să întrebăm ce capătă ea din această relație sau dacă capătă ceva. Multe femei se plâng cu motiv că majoritatea bărbaților le folosesc sau cel puțin le-ar plăcea să le folosească drept obiecte sexuale. (…)

Aceste idei despre femei și bărbați sunt bine înțelese – cel puțin, mai mulți oameni le înțeleg. Ele pot clarifica ceea ce vreau să spun prin aceea că aproape toți adulții, femei și bărbați, folosesc copiii drept ceea ce am putea numi obiecte afective. Credem că avem dreptul sau chiar datoria de a-i copleși cu ”iubire”, semne vizibile și tangibile de afecțiune, oricând vrem, oricum vrem și indiferent dacă le place sau nu. În aceasta îi exploatăm, îi folosim pentru scopurile noastre. Acesta, mai mult decât orice altceva, este lucrul pentru care folosim copiii sau copilăria – pentru a ne furniza obiecte de iubit. Acesta este motivul pentru care noi adulții considerăm că merită să avem copii și să păstrăm instituția copilăriei, în ciuda necazurilor și a costurilor.

Un motiv pentru care avem nevoie de copii și îi folosim în felul acesta este acela că mulți dintre noi sunt atât de însetați de contact uman și afecțiune. Cei mai mulți dintre noi au doar câțiva oameni  cărora le pot dărui afecțiune în mod legitim și chiar mai puțini față de care și-o pot exprima deschis prin cuvinte drăgăstoase sau contact fizic. În această privință, femeile o duc mai bine decât bărbații. Poate pentru că sunt ele însele obiecte sexuale sau poate pentru că societatea le consideră o clasă inferioară și, prin urmare, le permite o seamă de licențe, ele sunt mai libere decât bărbații să atingă alți oameni, atât bărbați cât și femei. Se presupune că bărbații pot de fapt să atingă doar femeile cu care sunt înrudiți îndeaproape și nu pot atinge deloc alți bărbați într-o manieră afectivă.

Nu ar trebui să ne ”iubim” prietenii. Cei mai mulți bărbați care ar spune cu căldură și convingere despre un alt bărbat: ”Chiar îl iubesc”, ar fi de-a dreptul suspecți. Chiar și femeile care ar spune-o ar fi considerate prea emotive. Nu trebuie să iubim alți oameni decât cei care ne sunt rude de sânge foarte apropiate – copii, părinți, bunici, nepoți. Nici măcar mătușile, unchii și verii nu sunt incluși cu adevărat în acest cerc al iubirii permise.

Din aceste motive, orice persoană căreia îi putem arăta afecțiune și iubire, în mod deschis și la nivel fizic, oricând și oriunde vrem, oricând avem chef sau nevoie, fără pericol sau rușine, știind că vom căpăta aprobarea generală – o astfel de persoană este nemăsurat de utilă și de valoroasă pentru noi. Avem nevoie disperată de aceste obiecte iubite. Este foarte dureros să ai mai multă iubire decât oameni cărora să le-o poți dărui. Aceasta doare atât de mult la iubirea neîmpărtășită – nu numai că cel iubit nu ne iubește, ci nici nu ne dorește iubirea și nu ne lasă să-l iubim. Ne oferim comoara cea mai prețioasă, dar nimeni nu o dorește. Ce vom face cu ea?

Mulți dintre cei care au scris despre propria copilărie au descris sentimentele de teamă și dezgust pe care le-au avut când erau îmbrățișați sau sărutați de adulți pe care nu-i plăceau sau a căror înfățișare și comportament îi revoltau. La o asemenea amintire un prieten de-ai mei a replicat că probabil persoana mai în vârstă avea nevoie să-l sărute pe copil și astfel era corect să-l oblige pe acesta să-l lase. Acesta este un exemplu perfect a ceea ce vreau să spun despre un adult care folosește un copil. Dacă nevoile unui copil de patru ani și cele ale unui adult de șaizeci de ani intră în conflict, de ce copilul trebuie întotdeauna să cedeze? Nu are drept la respect doar pentru că este mai mic și mai slab? Din acest motiv, orice adult care este atât de insensibil la sentimentele unui copil încât l-ar îmbrățișa în ciuda repulsiei acestuia sau nici nu i-ar observa sentimentele, nu îmbrățișează un copil adevărat, ci ideea de copil, un copil-obiect. Îl îmbrățișează pe cel prezent nu pentru că îi pasă de el, ci pentru că, fiindu-i rudă de sânge, îi este permis să-l îmbrățișeze. Dacă ar încerca să ia în brațe un copil străin de pe stradă și care se opune, ar putea avea probleme, în mod special dacă e bărbat. Deoarece, chiar dacă copiii sunt obiecte de iubit, fiecăruia dintre noi îi este permis să folosească numai anumiți copii în acest fel.

Toate acestea nu vor să spună că dorința noastră de a iubi copiii este rea sau complet rea. Suntem interesați, fermecați și încântați în mod natural și pe bună dreptate de multele lor calități: energia, entuziasmul, sănătatea, viteza, larma, curiozitatea, inteligența, veselia, spontaneitatea, vivacitatea, intensitatea, pasiunea, expresivitatea, optimismul, încrederea, joaca, generozitatea, mărinimia și, mai presus de toate, capacitatea lor grozavă de a se minuna și încânta. Și ar trebui să fim, așa cum suntem uneori, mișcați și întristați de mărimea, slăbiciunea, lipsa de experiență, ignoranța, neîndemânarea, vulnerabilitatea și lipsa unui simț al timpului și al proporției. Dar nu avem niciun drept să ne lăsăm purtați de aceste sentimente pentru că ne fac să ne simțim atât de bine sau să i le transmitem copilului prin privire, cuvinte sau acțiuni, dacă nu ne-a dat un bun motiv să credem că le va accepta. Când un copil se simte prietenos, jucăuș și iubitor, acesta este momentul să-i zâmbim, să jucăm jocuri secrete de privire sau de zâmbet. Poate, dacă ne dă un semn, îl luăm în brațe, îl legănăm, îl îmbrățișăm și îl sărutăm. Dar numai dacă și când ne dă un semn, altfel nu avem dreptul.

Nu cu mult timp în urmă, în casa părinților ei, o prietenă a mea în vârstă de 6 ani m-a întrebat dacă vreau să-mi citească. Am spus da, și-a luat o carte, pe care o mai citise de câteva ori, s-a cuibărit într-o poziție confortabilă rezemată de mine și a început. Pentru că mai citise cartea înainte, știa povestea și multe dintre cuvinte. Dar mai erau destule pe care a trebuit să le deslușească a doua oară. Câteodată încerca să ghicească și mă întreba dacă are dreptate, ceea ce se și întâmpla deseori. Alteori mă întreba pur și simplu cuvântul, în care caz i-l spuneam.

După o vreme, simțindu-mă relaxat, confortabil și plin de afecțiune, și văzând lângă mine capul acelui copil care îmi era drag, am mângîiat-o. Imediat s-a întors la mine cu o expresie de surpriză și nedumerire potolită, ca și când ar fi spus ”De ce ai făcut asta? Acum citim.” Am spus ”Iartă-mă”. Am continuat să citim.

Trebuie să învățăm să recunoaștem și să respectăm distanța pe care copilul a ales s-o pună între noi. Nu avem în cazul lui mai mult decât în cel al oricui altcineva dreptul de a intra în spațiul lui de viață fără permisiune. Copiilor nu le place să fie folosiți drept obiecte afective nici măcar de către persoanele pe care le plac. Vor să aibă dreptul de a refuza, de a stabili termenii, regulile de bază după care va evolua relația în orice moment.

Îmi amintesc o convorbire pe care am auzit-o cândva între o mamă și fiica ei de treisprezece ani. Fata vorbea foarte pasionat despre ceva foarte important pentru ea. Mama, o femeie plină de tact și respect, care era și atunci, ca întotdeauna, foarte interesată de orice avea de spus fata ei, asculta concentrată, comentând din când în când. Dintr-odată i-a trecut prin minte, așa cum mi-a spus că i se întâmplă deseori, gândul următor: „Chiar se poate ca această remarcabilă tânără ființă umană, stăpânind atâtea subiecte în fața mea, avansând atât de bine în lume, să fie copilul meu? Aceeași mică persoană cu care am trăit toți acești ani?” Gândindu-se astfel a fost copleșită de un șuvoi de amintiri dragi și sentimente. Expresia ei s-a schimbat într-o manieră foarte subtilă; își privea fiica cu un amuzament mirat și cu duioșie. Nu exista condescendență, nimic altceva decât cea mai intensă afecțiune; dar pentru moment copilul concret dispăruse sau cel puțin i se alăturaseră imaginile copilului care fusese, la diferite vârste. Fiica a observat această schimbare și a înțeles că pentru moment nu mai era prezentă pentru mama ei ca o persoană reală, ci doar drept Copilul Meu. S-a simțit adânc ofensată și a încheiat conversația. Deși eu și mama ei am încercat să o facem să continue, firul contactului se rupsese și nu mai voia să  vorbească. Dar numai pentru scurt timp; știa că mama ei o respecta mult ca persoană și peste o oră conversam din nou.

Cei mai mulți copii nu sunt atât de norocoși. Ei învață devreme că li se poate și li se și întâmplă în mod regulat să li se pretindă să dea și să primească semne ale iubirii – cuvinte drăgăstoase, zâmbete drăgălașe, tachinări, complimente și remarci personale, îmbrățișări și săruturi. Aceasta distruge repede semnificația acestor semne, chiar și a îmbrățișărilor și a pupicilor, și lasă de multe ori copilul fără un mod de a-și exprima sentimentele pe care le are – afecțiune sau încântarea prea puternică pentru cuvinte. În timp, pot  considera ceea ce nu mai pot exprima drept ceva greu de simțit. În acest fel s-ar putea să distrugem ceea ce vrem mai mult să salvăm. ”A fi afectuos” cu copiii, ”a-i iubi”, fie că le place sau nu, s-ar putea să nu fie modalitatea de a-i face să devină afectuoși și iubitori. Dimpotrivă. Nimeni nu poate spune ”da” cu adevărat la ceva, fie o experiență, fie oferta de iubire a altcuiva, dacă nu poate spune ”nu” cu adevărat. Nimeni nu poate accepta și întâmpina din toată inima iubirea dacă nu are un drept incontestabil de a o refuza. Nimeni nu poate oferi iubire complet și liber dacă nu are dreptul incontestabil de a o reține.

Acei bărbați care vor să folosească și folosesc femeile ca obiecte sexuale dezvoltă în mod natural o teorie, o ideologie care să le însoțească purtarea. Justifică acest mod de a folosi femeile inventând noțiunea conform căreia a fi folosite în acest fel este ceea ce vor cu adevărat femeile. Astfel, avem ”filosofia Playboy”, care declară că ceea ce vor de fapt și prețuiesc toate femeile, mult mai mult decât orice altceva, este sexul. Nu contează ce spun sau par a simți; de fapt vor sex. Și sunt nepotolite. Nu pot avea prea mult sex. Prin urmare, când un bărbat le folosește ca obiecte sexuale, în imaginație sau în realitate, este în regulă, le face o favoare, dându-le ceea ce ele își doresc de fapt. Așa că nu e nevoie să te ții deoparte sau să fii timid în vreun fel, acționează și servește-te, nu există prea devreme sau prea mult.

În mod firesc avem o ideologie foarte asemănătoare pentru a ne justifica utilizarea copiilor drept obiecte de iubit. Copiii au nevoie de iubire, se spune. Nu pot avea prea multă, nu se pot sătura de ea, nu le pasă de la cine sau în ce formă vine. Tot ce vor este iubire, iubire, iubire. Poate pentru primul an și ceva de viață există ceva adevăr în asta. Din propria experiență și a altora am ajuns să cred că bebelușii au nevoie de mult contact uman și pot suferi dacă primesc prea puțin. Dar chiar și cu ei trebuie să avem discreție și tact. Celor mai mulți bebeluși le place desigur să fie ținuți în brațe, alintați și ca cineva să se joace cu ei. Dar nu neapărat tot timpul, de către toți oamenii sau în aceleași feluri. Când împlinesc șase luni sau chiar mai devreme, au propriile scopuri, nevoi și preferințe. Pot exista momente în care sunt ocupați cu ceva și nu vor să fie întrerupți. Pot exista oameni pe care îi plac și alții pe care nu îi plac la fel de mult sau chiar deloc. Sau poate le place să se joace, dar nu să fie ridicați în brațe. Și pot exista anumite feluri de jocuri sau de manifestare a afecțiunii care nu le plac de la nimeni. Chiar și cu bebelușii trebuie să avem grijă să le învățăm semnalele și să le respectăm.

Preluat din Escape from Childhood și tradus de Andreea.

18 Comments

Leave a Reply

Required fields are marked *.