Homeschooling

Un alt fel de educație

Drepturile civile ale copiilor

| 5 Comments

de John Holt

Nu vreau și nu voi face doar o colecție de povești urâte despre școli. Argumentele împotriva școlarizării obligatorii merg mult mai adânc. Pe unele le-am exprimat într-o scrisoare adresată Uniunii Americane a Libertăților Civile:

Deși tribunalele nu sunt încă de acord, legile care fac obligatorie  frecventarea școlilor  mi se par a fi,  în sine și de la sine, o încălcare foarte serioasă a libertăților civile ale copiilor și ale părinților și ar rămâne așa indiferent cum ar fi școlile, cum ar fi organizate sau cum i-ar trata pe copii, cu alte cuvinte, chiar dacă ar fi mult mai umane și mai eficiente decât sunt de fapt.

Dincolo de aceasta, există un număr de practici, comune în prezent școlilor din toată țara, care violează, în sine și de la sine, libertățile civile ale copiilor, incluzând:

  1. Păstrarea unor arhive permanente ale performanței școlare a copiilor. Aceasta n-ar avea nicio scuză chiar dacă ele n-ar conține nimic altceva decât note. Nu este treaba nimănui dacă un copil a luat o anumită notă la o anumită materie când avea opt ani.
  2. Ținerea arhivelor secrete față de copii și de părinți, practică ce continuă chiar și acolo unde legea o interzice în mod direct.
  3. A pune aceste arhive, fără permisiunea copiilor sau a părinților, la dispoziția oricui le cere – angajatori, poliție, armată sau altă ramură a guvernării.
  4. Umplerea acestor arhive, așa cum experiența ne arată, cu o mulțime de informații răuvoitoare, peiorative sau greșite. Acestea pot include nu numai declarații neconfirmate ale profesorilor legate de comportamentul inadecvat al copiilor, ci și tot felul de opinii, judecăți sau diagnostice  pseudopsihologice cu privire la copii sau chiar la familiile acestora. Pentru exemple, vedeți  The Myth Of The Hyperactive Child de Peter Schrag și Diane Divoky (New York: Pantheon, 1975).
  5. Testarea psihologică obligatorie a copiilor și includerea rezultatelor în arhivele acestora.
  6. Etichetarea copiilor ca având asemenea boli imaginare și presupuse incurabile cum ar fi ”disfuncții cerebrale minime”, ”hiperactivitate”, ”dizabilități specifice de învățare” etc.
  7. Administrarea obligatorie a unor medicamente psihoactive foarte puternice și periculoase, cum ar fi Ritalin.
  8. Utilizarea pedepselor corporale în școli, ceea ce în practică înseamnă lovirea brutală a unor copii mici pentru ofense minore sau imaginare.
  9. Scăderea notelor sau chiar provocarea unor corijențe, numai din motive disciplinare sau legate de frecventarea cursurilor. Nu numai că este răspândită, dar administratorii școlilor se laudă cu această practică, deși ea înseamnă de fapt falsificarea intenționată a unei arhive oficiale, un fel de sperjur tipărit.
  10. În toate aceste cazuri şi, cu adevărat, în aproape orice conflict dintre copil şi şcoală, refuzul de a se conforma unui proces pe care să-l putem numi „judecată dreaptă”.

Întorcându-ne la obligativitatea școlarizării în forma ei cea mai simplă, vei fi cu siguranță de acord că dacă guvernul ți-ar spune că pentru o sută optzeci de zile din an ar trebui să te afli  într-un anumit loc și acolo să faci orice ți s-ar cere, ai considera că aceasta ar fi o violare grosolană a drepturilor tale. Statul justifică, desigur, supunerea copiilor la acest tratament ca fiind o chestiune de politică publică, spunând că numai așa poate evita ca ei să fie ignoranți și o povară pentru stat. Dar, chiar dacă ar fi adevărat că aceștia învață în școală lucruri importante pe care nu le-ar putea afla de altundeva, deși nu admit niciuna dintre aceste afirmații, totuși le-aș aduce aminte celor de la UALC că, din moment ce în alte cazuri deseori mai dificile, cum ar fi demonstrația nazistă din Skokie, nu permit ca nevoile unei politici publice să devină o scuză pentru violarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor, nu ar trebui să o facă nici în acest caz.

John Holt – Teach Your Own

5 Comments

  1. am auzit la radio ca noua lege prevede ca parintii vor fi amendati pentru absente. deci sa creasca controlul statului asupra familiei, sa mareasca controlul parintilor asupra copiilor. eu cred ca violenta in familii va creste, desi nu-mi pare mica deloc.
    nu sunt sigura de aceasta informatie, insa, nu am citit toata legea.

    ma bucur mult ca ai scris acest articol de actualitate, pentru ca legea prevede fix crearea acestui cazier :(.

    • Cred că ai auzit bine. E una dintre măsurile prin care speră că vor descuraja chiulitul. E de discutat care sunt motivațiile celor ce s-au gândit la asta, dar, chiar de-ar fi pozitive, până la urmă nu contează decât faptul în sine. Nu se întreabă care e adevărata cauză a chiulitului, ci au conchis că elevii sunt niște infractori care fug de autoritate. Și-i pedepsesc. Nu ajungeau absențele, notele scăzute la purtare sau la materii, discuțiile cu părinții și toate celelalte umilințe. Ajungi să te întrebi ce va urma dacă (aș zice mai degrabă când) elevii vor continua să chiulească.
      Din câte am aflat până acum, noua lege nu prevede nicio măsură care să îmbunătățească în vreun fel viața celor implicați în educație, fie că sunt profesori, fie că sunt elevi. Dimpotrivă, se caută măsuri cât mai severe și restricții cât mai absurde… Scria John Holt că școala nu e o instituție umană și că nici nu poate fi îmbunătățită și, în esență, are dreptate. Dar ce ne facem cu cei 99% dintre copii care ajung totuși acolo? N-ar trebui să încercăm să micșorăm răul?

  2. Ma gandeam candva, uimita, ce se intampla cu un copil care supara un profesor si despre cum ceea ce se intampla il caleste pentru viata, pana la a ajunge sa nu mai simta nimic, nici agresivitatea indreptata impotriva-i, nici umilinta…
    Deci copilul nu invata, sa zicem. Si ii pune nota mica, si-l umileste in fata clasei. Uneori ii face o scrisoare de instiintare parintelui. Copilul aduce nota, traind inca o data ceva oribil, pe langa momentul in care a primit-o. Parintele vede nota, se simte dezamagit de copil, i-o arata. Copilul se simte oribil. Dar lucrurile nu se opresc aici. Profesorul trebuie sa stie daca parintele si copilul a trait umilinta. Copilul trebuie sa mai faca un pas in fata si sa zica: tata, semneaza.
    Nu-mi vine sa cred ce tortura…Oare de ce? Pentru ca incepe copilul sa nu mai simta, sa nu-i mai pese? Si uite asa copilului incepe sa nu-i mai pese.
    Nu ma simt foarte inspirata in seara asta, nu stiu daca am redat prea clar…Ah, acum va aparea ceva nou: “Dar tu ce crezi, ca eu muncesc ca tu sa chiulesti? Mama ta de copil…”

    • Cred că înțeleg ce vrei să spui. Am avut și eu uneori probleme, deși în general am fost o elevă silitoare și cuminte. Ce trist! Îmi aduc și-acum aminte cu ce emoții veneam acasă când se întâmpla ceva la școală. După morala de la oră urma și cearta de-acasă. Nimeni nu-mi asculta explicațiile, nimeni nu era interesat de motivele acțiunilor mele. Nu voiau decât să nu mai fac altădată și credeau că morala și cearta (uneori, pedeapsa) mă vor învăța să mă gândesc înainte să fac ceva rău. Ca și cum aș fi făcut-o intenționat.
      Abordarea asta punitivă propusă în lege nu are cum să dea naștere decât la mai multă revoltă și mai multă suferință. Va lărgi prăpastia dintre adulți și copii. Și nu-i va face să vină cu plăcere la școală, dimpotrivă: o vor urî și mai mult.

  3. Privind cu ochii copiilor, toate aceste măsuri par de-a dreptul draconice! Să ne gândim un pic la cei care fac astfel de legi şi să încercăm să descoperim mecanismul care generează asemenea monstruozităţi. Toţi cei care se ocupă de elaborarea actelor normative au fost la rândul lor victime ale unui sistem educaţional punitiv şi li se pare firesc să acţioneze în acest mod. Tind să cred că n-au citit nimic despre educaţie, nu şi-au analizat viaţa de şcolar şi nu au căutat explicaţii pentru unele eşecuri. Mă aştept ca măcar copiii pedagogilor să aibă o soartă mai bună, dar nu se întâmplă deloc aşa, semn că ceva din gândirea acelor părinţi e de o strâmbătate aproape firească. E mai uşor de pus mâna pe băţ decât de a căuta mijloace de cointeresare, de atragere în activităţi plăcute copiilor, de a le aprinde imaginaţia şi a le pune la treabă curiozitatea nestăpânită. Cum se poate ca un adult, cu o bogată experienţă de viaţă, să fie învins de un copil, să nu găsească argumente cu care să-l ducă acolo unde e mai bine pentru prichindel sau să-l determine să facă ceea ce consideră adultul că e corect? Educaţia unui copil cere implicare, aptitudini şi măiestrie, iar acestea nu sunt la îndemâna tuturor. Am citit undeva: “Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţei”.

Leave a Reply

Required fields are marked *.