Homeschooling

Un alt fel de educație

Violența în școală

| 2 Comments

La ce ne gândim atunci când auzim sau rostim sintagma ”violența din școli”? La bătăile din pauză, la cuvintele urâte pe care și le adresează copiii, la atitudinea lor nepoliticoasă și sfidătoare  la adresa profesorilor, la refuzul lor de a se supune unor reguli pe care le considerăm juste. Violența  din mediul școlar ne atrage  periodic atenția,  de îndată ce sunt prezentate la știri diverse incidente.  Atunci nu întârzie talk-show-rile și edițiile speciale, în care adulții discută cu superioritate comportamentul deviant al elevilor. În mediul on-line, forumurile pentru părinți și profesori vuiesc de lamentații și propuneri care mai de care mai radicale. E clar că problema este gravă și urgentă, dar și mai grav este că, în general, sursa problemei sunt considerați a fi copii. Vă propun să pornim de la următoarea întrebare:

Ce este mediul școlar de fapt?

Școala e  închisoare:  un perimetru izolat de lumea exterioară, cu:  săli riguros repartizate, orar obligatoriu, reguli, pedepse pentru cei ce nu se supun și recompense pentru cei ce nu se revoltă, uniforme, un termen fix (9 luni/an, timp de minim 9 ani sau câți or fi în noua lege), supraveghere continuă (uneori video), ore speciale (puține) pentru mișcare și altele (multe) pentru nemișcare, programă fixă și obligatorie, o ierarhie clară și imuabilă (elevi→șeful clasei→profesori→diriginte→director→inspector→inspector-șef→Minister).

Atunci ce sunt copiii?

Prizonieri fără vină, doar pentru că sunt copii.

Și atunci cum să nu te revolți când totul în jurul tău este presiune? Când viața ta este riguros planificată, când întrebările tale sunt puse pe tablă și demonstrate de un ”specialist” și tot ce trebuie să faci este să memorezi răspunsul? Cum să nu răspunzi nepoliticos când fiecare întrebare e o verificare? Cum să nu izbucnești când ești tratat ca un mic om în devenire, care trebuie să-și cucerească  statutul de adult și membru al societății? Cum să nu devii violent dacă ești învățat să-ți consideri colegii obstacole în calea succesului tău?

Ce forme poate lua violența?

De multe ori ne oprim la manifestările care se soldează cu urme fizice și nu luăm în seamă formele de violență mai subtile și aparent inofensive: condescendența, disprețul, ironia, sarcasmul, etichetarea, ignorarea, înjosirea, ridiculizarea etc. Iată la câte lucruri sunt supuși copiii zi de zi, fără să le considerăm violență. De ce?  Poate nu știm că noi, adulții, suntem principalele indicii în construirea imaginii de sine, care influențează la rândul ei stima de sine, iar tot ce facem și spunem lasă o urmă în sufletul lor. Poate nu realizăm care sunt consecințele unei glume pe seama unui elev sau a unui ”Treci la loc, habar n-ai!”.

Violența naște violență

Să ne gândim cum reacționează profesorii și/sau părinții într-o situație de conflict: caută vinovatul și îl pedepsesc, ținând apoi o predică tuturor celor implicați despre cât de rea este violența. Atât. Asta se numește ”gestionarea conflictului”, însă nu face decât să nască alte conflicte, prin sentimentele create: vinovăție, revoltă, durere (în cel pedepsit), dispreț și teamă (a celorlalți față de cel pedepsit).

E timpul să înțelegem că nu putem opri violența prin pedepse, reguli sau excluderi, adică prin violență. Nu facem decât să o legitimăm ca soluție pentru conflicte și să dăm un exemplu nociv: cel mare (autoritatea) poate oricând să amenințe, să intimideze și să pedepsească pe cel mic în numele unor reguli, idealuri sau al propriei voințe (vorba ceea: ”că așa vor mușchii mei”).

Proiectele anti-violență și efectul lor

Ca să nu fiu nedreaptă, o să recunosc faptul că există inițiative și tot felul de programe anti-violență care se desfășoară în școli. Holurile sunt pline de afișe și desene pe această temă, dar care nu par să aibă vreun efect calmant asupra copiilor. Și nu mă mir. Dacă veți avea vreodată curiozitatea să citiți un astfel de afiș, veți afla că violența este rea și că e bine să colaborăm și să ne înțelegem*. Și ce, asta-i o noutate?

Nu că n-aș recunoaște eforturile celor implicați în astfel de proiecte, dar cum ar putea un desen cu copii ținându-se de mânuțe și un ”Stop violenței!” scris cu litere colorate să mă învețe cum să reacționez calm și empatic într-o situație tensionată? Aici cred că este problema: copiii nu știu să comunice și să se comporte nonviolent pentru că mediul în care sunt educați este în esență violent.

Ce putem face?

Am putea să-i educăm acasă, în mediul securizant pe care îl considerăm potrivit dezvoltării.

Am putea transforma școlile în medii cu adevărat democratice, unde învățarea se petrece spontan și liber, regulile sunt respectate de toți,  adulți și copiii,  iar problemele sunt discutate de întreaga comunitate, ai cărei membri sunt egali din toate punctele de vedere.

Dacă nu putem modifica sistemul, putem începe cu noi înșine. Dacă vorbim și ne purtăm așa cum am vrea să vorbească și să se poarte copiii, le vom da exemplul de care au nevoie. Dacă le arătăm cum să gestioneze calm și empatic un conflict, vor renunța la violență. Dacă vom renunța la competiție, pedepse și recompense, teste și note, vom promova cu adevărat colaborarea și vom calma animozitățile.

Dar cel mai important este să-i respectăm  cu adevărat și  să-i considerăm egali cu noi înșine.



*Însă numai în anumite situații, că doar n-o să încurajăm copiatul, Doamne ferește!

2 Comments

  1. noi avem voie si de putina libertate nu doar sa stam in inchisoare aceasta

Leave a Reply

Required fields are marked *.