Homeschooling

Un alt fel de educație

Banca școlară în viziunea Mariei Montessori

| 0 comments

Un principiu represiv, care merge uneori aproape  până la sclavie, caracterizând, în mare parte, pedagogia, a caracterizat și însuși principiul școlii.

O dovadă – banca. Iată o probă vădită a erorilor pedagogiei științifice materialiste de la început, care își făcea iluzia că, aducând pietrele ei răzlețe, poate reconstrui micul edificiu al școlii în ruină. Exista o bancă întunecată și urâtă, unde se înghesuiau școlarii. Știința a venit și a perfecționat-o.

În acest scop, ea a ținut seama de toate contribuțiile antropologiei: de vârsta copilului și de lungimea picioarelor lui, pentru a potrivi bine înălțimea scaunului; cu precizie matematică s-a calculat distanța dintre scaun și pupitru, pentru ca spinarea copilului să nu se deformeze din cauza scoliozei. Până și scaunele s-au separat (ce profunzime de intuiție și de adaptare!). S-a calculat lățimea lor pentru ca școlarul să nu dispună decât de un sprijin minim și să nu se poată dezmorți prin nicio mișcare laterală – și aceasta pentru a fi separat de vecinul său. Banca este construită în așa fel încât copilul să poată fi văzut cât se poate de bine în imobilitatea lui: prin această separație se urmărește, în mod nemărturisit, să se prevină actele de perversiune săvârșite în plină clasă, până și în căminele de copii. Iar atare precauții se iau într-o societate în care ar fi scandalos să enunți principii de morală sexuală în educație, pentru a nu contamina pe neștiutori! Dar iată că știința se pretează la această ipocrizie, construind mașini. Nu numai atât. Se merge mai departe. Știința perfecționează băncile în așa fel încât să asigure imobilitatea completă a copilului sau, dacă vreți, evitarea oricărei mișcări. Astfel, pentru ca școlarul să stea bine înțepenit în banca sa, încât să fie constrâns să ia o poziție convenabilă din punct de vedere igienic, scaunul, taburetul, pupitrul sunt astfel dispuse încât copilul nu poate niciodată să se ridice în picioare. Dar tocmai pentru că scaunul, la o mișcare anumită, cade, pentru că pupitrul se ridică, taburetul se răstoarnă, tocmai pentru aceea copilul are locul strict necesar ca să stea în picioare.

Pe calea aceasta, băncile se perfecționează în continuare: toți promotorii așa-zisei pedagogii științifice au imaginat o bancă model; nu puține națiuni s-au mândrit cu banca lor națională. În lupta cu concurența, s-au cumpărat brevete și s-au înființat monopoluri.

Fără îndoială că această bancă se construia după criteriile multor științe: antropologia, cu măsurătorile corpului și diagnoza vârstei; fiziologia, cu studiul mișcărilor musculare; psihologia, în ce privește precocitatea și pervertirea instinctelor, dar mai ales igiena, cu intenția de a preveni scolioza.

Este vorba deci de o bancă cu adevărat științifică, a cărei construcție se întemeia pe studiul antropologic al copilului.

Acesta este un exemplu de aplicare literală a științei în problemele școlii.

Nu peste mult timp, în toate țările în care a apărut o mișcare pentru protecția copilului, va deveni de neînțeles cum s-a putut ca atâția cercetători în domeniul igienei infantile, al antropologiei, al sociologiei – având în vedere nivelul la care a ajuns progresul gândirii spre sfârșitul primului deceniu al secolului al XX-lea – să nu scoată în evidență eroarea fundamentală a băncii.

Eu cred că, nu peste multă vreme, lumea se va mira și va voi să pipăie cu mâna băncile noastre model și să recitească cu ochii proprii în cărți scopul lor, ilustrat prin cuvinte și prin figuri, aproape neputând să creadă ochilor.

Banca avea scopul de a preveni scolioza școlarilor. Dar școlarii erau supuși unui astfel de regim încât, cu toate că s-au născut sănătoși, puteau să-și strâmbe  coloana vertebrală și să devină cocoșați. Coloana vertebrală, prima parte biologic fundamentală, este mai veche decât scheletul și, de aceea, mai rezistentă, pe când scheletul este partea cea mai tare a organismului. Coloana vertebrală – care a putut să reziste fără a se îndoi în luptele cele mai aspre ale omului, primitiv și civilizat, când a avut de înfruntat leii din pustiu, când a suspus mamutul, când a săpat piatra, a îndoit fierul, a luat Pământul sub stăpânirea sa – nu a mai rezistat și s-a îndoit sub jugul școlii.

Este de neînțeles cum a putut așa-zisa știință să lucreze pentru perfecționarea unui instrument de sclavie în școală, fără să fie cât de puțin atinsă de măcar o rază de lumină a gândirii care se desfășura în afara școlii, în opera de eliberare socială.

(…) Acum câtva timp, o doamnă, închipuindu-și că sunt adeptă a inovațiilor științifice care privesc școala, mi-a cerut, foarte satisfăcută, părerea asupra unei invenții a ei, și anume un corset pentru școlari, pentru a completa opera profilactică a băncii. Într-adevăr, noi, medicii, utilizăm pentru tratamentul devierilor coloanei vertebrale mai multe  mijloace de terapie fizică: instrumentele ortopedice, coresetele și procedeul suspendării aplicat prin extensiuni periodice, la care este supus copilul rahitic, ținut de cap și de umeri, în așa fel încât greutatea copilului să întindă și deci să îndrepte coloana vertebrală. În școală, instrumentul ortopedic folosit cu precădere este banca; acum cineva vrea să propună corsetul; nu mai avem de făcut decât un pas până când ni se va recomanda să folosim spânzurarea sistematică a școlarilor.

Toate acestea sunt consecința logică a aplicațiilor materiale ale științei la școala decadentă. Același lucru se poate spune despre aplicațiile antropologiei și psihologiei experimentale în educație, în școlile noastre de astăzi.

Este evident că mijlocul rațional de a combate scolioza la școlari este schimbarea modului în care își îndeplinesc munca, în așa fel încât să nu mai fie obligați să stea multe ore din zi într-o poziție vicioasă. Nu de structura unei bănci avem noi nevoie, ci de cucerirea libertății.

Chiar dacă banca ar fi utilă pentru scheletul copilului, ea ar fi dăunătoare igienei mediului înconjurător, din cauza greutății cu care este urnită pentru întreținerea curățeniei, câtă vreme scândura pe care își sprijină copilul picioarele, neputându-se ridica, acumulează praful adus pe stradă în fiecare zi de atâtea piciorușe de copii.

Astăzi, mobilierul din casă se transformă, devenind mai ușor, mai simplu, ca să fie eventual mișcat din loc fără greutate și să poată fi curățat și chiar spălat în fiecare zi. Școala însă e surdă la transformarea mediului înconjurător.

Trebuie să ne gândim la ceea ce se va întâmpla cu spiritul copilului, al cărui corp e condamnat să crească în mod atât de artificial și de vicios, încât i se deformează oasele.

Maria Montessori – Descoperirea copilului.

 

Leave a Reply

Required fields are marked *.