Homeschooling

Un alt fel de educație

George NU e prost!

| 5 Comments

George are ochii verzi, mari și speriați, părul zburlit și fața rotundă. La ore e, de cele mai multe ori, distrat, dar foarte cuminte. Își pleacă fruntea deîndată ce-l privește profesorul.

George ar fi trebuit să fie în clasa a șaptea, dar a rămas repetent. A fost mutat la noi în școală deoarece colegii îl considerau prea prost ca să facă parte din clasa lor. Vorbind cu părinții lui, am aflat că are o soră mai mică, elevă silitoare și foarte ”isteață”, motiv pentru care ei nu înțeleg de ce el este atât de ”prostuț”. Mama era foarte supărată și nu contenea să mă asigure că se ocupă de el, atât cât îi permite slujba solicitantă. Cumva, vazând cât de greu se descurcă la școală, le intrase amândurora în cap că George este iremediabil prost. Nici măcar proverbiala ”brânză bună în burduf de câine”.

E destul să spun că toți profesorii care îl cunoșteau erau de aceeași părere. Diriginta era chiar foarte zeloasă în a ne ruga pe noi, cei de la materiile ”mari”, să-l lăsăm corigent, ca să mai curețe clasa de ”lepre”. George intra la fix în acea categorie de elevi de care școala noastră, ”una dintre cele mai bune din oraș”, nu avea nevoie. Prin urmare, planul era simplu: întâi corigent, apoi repetent, apoi mutat la o școală mai proastă.

George este doar unul dintre miile de copii care nu se pot adapta la sistemul școlar. El este doar  unul dintre cei frecvent diagnosticați cu ADHD sau alte tulburări și care ar obține, probabil, un punctaj ”rușinos” la testele IQ. Inteligența și aptitudinile lui au fost judecate numai în funcție de standardele școlii și a primit eticheta de ”prostuț”. Din păcate, aceasta s-a lipit atât de tare, încât a devenit o profeție care se autoîmplinește. George e convins că e prost sau, în orice caz, mai prost decât colegii lui, acum că toți adulții importanți i-au spus asta. Doar ei au dreptate întotdeauna, nu?

De ce sunt copiii care dau semne de eșec mai puțin importanți decât cei care se descurcă? Ei au cea mai mare nevoie de ajutor, de sprijin, de înțelegere și de acceptare. Primul lucru pe care al trebui să-l chestionăm nu sunt copiii, ci sistemul. Ei se nasc cu un potențial imens de învățare, iar mediul în care trăiesc (creat de adulți) trebuie să le susțină nevoile. De aceea, sunt șanse foarte mari ca acești copii să nu fie ”proști” sau ”înceți”, ci doar deprimați și cu o stimă de sine scăzută.¹

Mă simt tristă și indignată văzând atitudinea școlii față de astfel de copii (”Să scăpăm de lepre!”), mai ales când  sistemul însuși este vinovat pentru starea lor. Mă întristează și mai mult atitudinea profesorilor și a părinților, cei care se presupune că sunt principalul sprijin al copilului în dezvoltare.

George NU e prost, NU e lent, NU are ADHD. George este doar un copil pe care școala îl lipsește de o învățare autentică, în conformitate cu nevoile și cu trăsăturile lui. Pentru că ani la rând a fost disprețuit, compătimit, certat și pedepsit,  stima lui de sine a scăzut la un nivel periculos. Având în vedere cât de importantă este percepția de sine pentru învățare, ne putem mira că nu poate rezolva nici cele mai simple sarcini?

Mă întreb ce șanse are el să parcurgă treptele standardizate ale sistemului școlar și să obțină o slujbă decentă. Mă întreb dacă va înțelege că are un potențial imens și dacă va fi fericit. Mi-e teamă că toți anii de școlarizare vor lăsa urme adânci în sufletul lui și mă cuprinde un sentiment intens de tristețe.

Pentru că George NU este prost, ci doar perceput așa:

N-am văzut un copil prost niciodată;

Am văzut câte un copil  ce făcea uneori

lucruri pe care eu nu le înțelegeam

sau lucruri altfel decât  le plănuiam.

Am văzut un copil care n-a străbătut

locuri pe care eu le-am cunoscut,

dar nu era un prost.

Înainte de a-i spune că e prost,

gândește-te dacă era chiar așa sau dacă făcea

lucruri altfel decât credeai tu c-ar fi fost?²

—————————————

¹recomand Stima de sine de Tony Humphreys

²de Ruth Bebermeyer, citat din Marshall B. Rosenberg, Adevărata educație pentru o viață împlinită: Comunicarea nonviolentă ajută școala să crească performanțele, reduce conflictele și îmbogățește relațiile interumane, ed. Elena Francisc Publishing, 2005, p.39-40.

5 Comments

  1. Aveam un coleg in 1-4 despre care toata lumea stia ca e prost. (in 1-4, da? deci eticheta exista de atunci!). Nu am avut mari tangente cu el, eram oricum 45 in clasa, eu eram printre cei buni, de-abia socializam cu cei de aceeasi teapa, la cati eram acolo claie peste gramada.

    Dupa venirea lui d mi-am restructurat mult sistemul de valori si am inceput sa gandesc, sa nu mai iau ‘de bune’ lucrurile auzite. Insa nu am ajuns sa-mi regândesc amintirile.

    Ei, 22 de ani mai tarziu, mi-am intalnit colegul. Sotul unei mamici de pe un forum drag, ea foarte ok, o placeam tare mult, deschisa, o relatie speciala cu copilul. Si l-am cunoscut pe el. Un om cald, dulce, de treaba, un om ce gandea la fel ca mine, un om implicat in viata copilului sau, un om minunat din toate punctele de vedere.

    Apoi mi-am auzit prietenii vorbind despre el. Un om apreciat de toţi cei care îl cunosc. Şi nu doar apreciat, nu ştiu, era iubit, era plăcut, era văzut ca un om extraordinar.

    Şi pe care, când l-am întqlnit prima oară după 20 de ani, l-am privit ca pe un om prost. Ca pe pămpălăul ăla pe care tovarăsa îl scotea afară din clasă în mijlocul orei : ieşi şi sterge-ţi mucii afară! nu te uiţi la tine?

    Mi-a fost atât de milă de el, că a îndurat mizerii atâţia ani, si atât de milă de mine, că am crescut cu nişte idei împrumutate, să zic, deşi nu e termenul el mai ptrivit, şi că am avut nevoie de un copil să mă scoată din sitstem.

    Nu am idee cum a fost pentru el să trăiască cu eticheta aia dar ştiu că negândind şi nefăcând nimic am fost parte din sistemul ce l-a marginalizat.

    • În primul rând, bine ai venit!
      M-a impresionat mica ta poveste. A venit la scurt timp după ce, citind articolul, o prietenă îmi povestea de un alt ”George„, coleg de grădiniță cu fiica ei, cel care stă în fiecare zi la colț, cu ochii înlăcrimați, din varii motive, și e cunoscut deja drept un ”trouble-maker”.
      Trebuie să spun din nou cât de mult mă întristează astfel de comportamente ale adulților vizavi de copii. Mai ales pentru că, din păcate, nu toți cei etichetați se pot scutura de această povară pentru a vedea ce valoroși sunt.
      Cât despre propria ta contribuție la sistemul ce l-a marginat, sper să nu-ți cauzeze prea multă vinovăție: erai doar un copil, trăiai în lumea etichetelor și a pedepselor, construită de adulții importanți din viața ta (presupun, spune-mi dacă greșesc cumva) și nu aveai cum să știi cât de nocive sunt. Mă simt foarte bucuroasă că ai văzut umanitatea fostului tău coleg, pentru că mi-aș dori ca din ce în ce mai mulți oameni să trăiască astfel de ”changes of heart”, care să le permită să-i vadă cu adevărat pe ceilalți. Acesta este, de fapt, unul dintre scopurile acestui blog: de a contribui la o schimbare de perspectivă asupra educării copiilor (și nu numai asupra educației de tip școlar).

  2. Postarea asta mi-a adus aminte de unul din foştii mei profi de fizică ce avea o vorbă: „toţi copiii sunt proşti!”. Pe care o zicea întotdeauna însoţită de explicaţii despre cum putem deveni ne-proşti învăţându-i materia (plus celelalte predate de colegi-i de breaslă). La vremea aia credeam că omul glumeşte şi că zicea asta doar aşa, ca să ne şocheze puţin şi să ne câştige atenţia preţ de câteva secunde. Dar acum cred din ce în ce mai mult că nu glumea defel, şi că asta chiar este poziţia pe care e clădit întreg sistemul public de învăţământ.

    Trist. Foarte.

    ps/ Tocmai citesc cartea scrisă de Ken Robinson, în care sunt date o mai multe exemple de George, copii ce nu se potriveau nicicum cu sistemul şcolar dar care au sfârşit prin a face carieră în diverse domenii. Aceştia sunt cazuri fericite, cazuri cu cei care ajung să contrazică etichetele cu care au fost blagosloviți în copilărie. Din păcate, sunt doar o minoritate în mulțimea de George care bântuie lumea…

  3. Buna ziua!
    Ma bucur tare sa dau de tine:)
    Subscriu cu drag la ce spui! Am doi gemeni de 4 ani jumate si o fetita de 4 luni jumate:))))
    Unul din gemeni e hiperactiv, 90% sunt convinsa ca are ADHD:) M-am angajat, impreuna cu o educatoare nemaipomenita la un program de rutine, reguli, cunoastere de sine (mai ales, cunoastere de sine!!!!), citesc, absorb informatie cu galeata:))) filtrez, rumeg si sunt incintata ca pot trata problema altfel; ca pot spune: NU am un copil problema ci doar un copil care are un alt tip de inteligenta, pe care trebuie sa o exploatez la maxim! Sunt sigura ca vom depasi cu rabdare toate problemele si sper din tot sufletul sa trimit in sistemul de invatamint un copil cu o stima de sine foarte ridicata. Sunt pregatita si ma mai pregatesc inca sa ma lupt si cu morile de vint ale sistemului de invatamint traditional:)
    Si ma bucur imens sa gasesc oameni care gindesc ca tine:)

    • Bine ai venit, Sinziana!

      Si eu ma bucur c-ai dat de blogul meu si sper sa gasesti aici lucruri utile. Si daca tot ai pomenit de ADHD, te invit sa citesti articolele din sectiunea dedicata.
      Multa bafta la lupta cu sistemul! Sper sa gasesti in articolele mele “arme” destule.

Leave a Reply

Required fields are marked *.