Homeschooling

Un alt fel de educație

Temele pentru acasă sunt inutile!

| 4 Comments

Doi prieteni buni, Ionuț și Daniel, se întorceau acasă de la școală. Ionuț îl întreabă pe Daniel:

-Vii să jucăm fotbal cu copiii de la bloc?

-Ai uitat de temele la română și la matematică? Eu nu. Mai întâi mă duc acasă să le rezolv și abia apoi ies la joacă.

-Și ce dacă avem teme pentru mâine? Eu vreau să joc fotbal!

-Dacă vrei, poți veni pe la mine să scriem împreună și apoi ieșim afară.

-Nu-mi purta tu mie de grijă!

………

Am reprodus aproximativ, din memorie, o lecție din manualul de Limba română de clasa a doua. Al unui elev din 2009, în caz că ați avut un deja-vu. Exercițiile care urmau le cereau copiilor să imagineze o continuare la povestea celor doi prieteni și să tragă o învățătură din pățania lor. Îmi imaginez cu câtă seriozitate vor fi argumentat cei mici în favoarea temelor pe care, de fapt, le urăsc deja, doar ca să-i fie pe plac ”doamnei”. Cât de perverși pot fi autorii care au scris un atât de clar exemplu de manipulare?

În școala românească se abuzează de teme. Profesorii le consideră sfinte și le folosesc drept panaceu: ajută la învățare, duc la înțelegere, sancționează anumite comportamente nedorite și îi țin pe copiii în casă, departe de influențele nocive: jocurile, parcurile, prietenii etc.

De fapt, temele nu contribuie deloc la învățare sau la înțelegere, chiar dimpotrivă. Există sisteme educaționale care le exclud cu totul și se concentrează pe folosirea la maximum a timpului petrecut în clasă. Se poate învăța, chiar mult mai bine, fără să faci vreo temă. Cât despre utilizarea lor ca pedeapsă, e nevoie de un întreg articol despre păgubosul mecanism pedeapsă-recompensă, atât de adânc împlântat în filosofia educațională românească.

Temele nu fac decât să le confiște pe nedrept timpul liber, să le cheltuiască inutil energia și să-i scârbească de școală.

Am auzit de curând pe cineva spunând că, începând cu clasa întâi, copilul trebuie să uite de joacă și să învețe. Îmi explica cu o voce acră: ”Îi ajunge cât s-a prostit până la 6-7 ani!”. Cu mai mult de un secol în urmă, Ion Creangă (1837-1889), un dascăl pasionat și un povestitor neîntrecut, susținea cu tărie libertatea copilului de a se juca, invocând proverbul: “dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească…” (Amintiri din copilărie). Într-o vreme în care pedagogia abia se contura, iar teoriile cognitive atât de la modă astăzi încă nu ne influențau, înțelepciunea populară îi recunoștea copilului dreptul natural la joacă. Cine suntem noi să-l refuzăm?

4 Comments

Leave a Reply

Required fields are marked *.