Homeschooling

Un alt fel de educație

Uniformă, haine de firmă sau libertate?

| 4 Comments

Cine nu-și amintește uniforma de școală primară? Cămașa sau rochița cu pătrățele mici baby blue, șorțulețul albastru și gulerașul simplu sau cu danteluță, pe toate le suportam fără să crâcnim. De fapt, nu-mi aduc aminte să mă fi deranjat. Îmi era indiferentă. La vârsta aceea, hainele îmi erau indiferente. Comode să fi fost, ca să mă pot juca în voie, în rest, nu conta nimic. Apoi am trecut  în clasa a cincea, în cadrul unui liceu cu tradiție, în care uniforma se purta cu mândrie de la clasa I până la clasa a XII-a.  Noi, cei mici, eram foarte mândri că purtăm aceleași haine cu liceenii la care nici nu îndrăzneam să ne uităm direct. Cred că cei mari  erau și ei mândri de uniformă, căci era simbolul unei tradiții.

Ce se întâmplă astăzi cu vestimentația în școli? Am observat că există două situații: uniformă sau haine de firmă, cât mai fițoase. Să le luăm pe rând.

Uniforma este văzută de către conducerea școlii și de către părinți drept cea mai bună soluție la problema vestimentației. Ce cred părinții? Că uniforma îi scutește de cheltuieli și de eternul ”Mami, nu mai am cu ce să mă îmbrac!” Ce cred profesorii? Că îmbrăcându-i pe toți la fel, reușim să ștergem diferențele de situație financiară dintre copii și evităm cazurile de costumații indecente. Oare?

Eu am constatat că nu se rezolvă niciuna. Copiii oricum se vor diferenția prin încălțăminte, ghiozdane/genți sau telefoane. Chiar le vor folosi intenționat pentru a ieși în evidență, ceea ce este o pornire firească, o nevoie de apreciere din partea grupului din care faci parte. Este absolut normal să vrei să arăți ceea ce te face unic. Nu pot nicicum să înțeleg de ce se vrea nivelarea diferențelor dintre copii, uniformizarea lor, înecarea individualității  într-o masă amorfă. De ce de la profesori (mai ales de la profesoare) se așteaptă să fie îmbrăcate elegant? Pentru că trebuie să se impună, să creeze o distanță față de elevi chiar și prin felul în care arată și deoarece, ca profesor, trebuie să ai prestanță (?!). Mi s-a ”recomandat” când m-am îmbrăcat ”casual”, cu blugi și ghete, să renunț la un astfel de ”outfit” (:p), pentru că ”nu trebuie să mă trag de șireturi cu elevii”. În ce privește decența, se găsesc oricând nasturi de desfăcut și fustițe de scurtat, chiar și la cea mai severă uniformă (liceencele de pe vremea comunismului știu multe astfel de trucuri 🙂 ).

A doua situație, care îi înnebunește pe toți, este obsesia hainelor de firmă, cât mai scumpe și mai țipătoare. Din nou, este doar nevoia legitimă de afirmare a individualității. Desigur că strategia aleasă este greșită și de o superficialitate tulburătoare. Însă ce altceva pot face?

Școala nu recunoaște și nu cultivă niciun aspect al indiviualității. Toți copiii învață aceleași lucruri, în același fel și în același ritm. Tot ce ține de aptitudini și talente este secundar priceperii la matematică, română și alte materii ”serioase”. Atunci cum pot copiii arăta ce le este caracteristic? Prin ceea ce este exterior și de aparență, fără a putea dărui din ceea ce au în interior. Din cauza aceasta, copii pierd atât abilitățile și talentele, cât și justa apreciere a valorii acestora. Talentul la desen sau la muzică, deși extrem de prețioase pentru dezvoltarea lor, sunt disprețuite și devin chiar motive de luare în râs. Ce să mai vorbim despre dans, teatru sau scriere creativă? Partea tristă este că tocmai aceste talente neglijate ne fac viața mai frumoasă și mai bogată.

Deși consider mania vestimentației de firmă o problemă, nu cred că uniforma o poate rezolva, din moment ce nu atinge rădăcina acesteia. Nu trebuie să le dictăm ce să poarte, ci să le apreciem calitățile care îi fac unici, să-i ajutăm să le descopere, să le cultive și să le aprecieze la adevărata lor valoare. Ar găsi astfel lucruri de substanță de care să fie mândri și pe care să le considere un fel de carte de vizită, în schimbul firmelor de pe haine.

Concluzia: ar trebui să construim o școală în care individualitatea copilului să fie prețuită și cultivată, în care dorința lui naturală de a-și exprima unicitatea să fie acceptată și în care să fie prețuite valorile adevărate.

4 Comments

Leave a Reply

Required fields are marked *.