Zece adevăruri evidente pe care n-ar trebui să le ignorăm (II)

De-a lungul ultimului secol, psihologii dezvoltării au muncit pentru a descrie ce-i face pe copii diferiți și ce pot înțelege la anumite vârste. Există limite, până la urmă, la ceea ce poate înțelege chiar și un copil precoce (de exemplu, cum funcționează metafora sau ce înseamnă să promiți ceva) sau ce poate face (de exemplu, să stea nemișcat pentru o perioadă mai lungă).

În mod asemănător, există anumite lucruri de care copiii au nevoie pentru a se dezvolta în mod optim, printre care se numără oportunitățile de joacă și explorare, singuri și împreună cu alții. Cercetările completează și continuă să rafineze detaliile, dar implicația fundamentală nu e greu de înțeles: Modul în care educăm copiii trebuie să decurgă din ceea ce îi definește drept copii.

Cumva, totuși, educația inadecvată din punctul de vedere al dezvoltării a devenit regula, pe măsură ce grădinița (”grădina copiilor”) tinde să semene cu clasa întâi sau a doua, de fapt cu o clasă întâi sau a doua proastă, în care descoperirea, creativitatea și interacțiunea socială sunt înlocuite cu un regim repetitiv axat pe abilități academice îngust definite.

Zece adevăruri evidente pe care n-ar trebui să le ignorăm (I)

Domeniul educației mustește de controverse. Nu este ceva neobișnuit ca oameni inteligenți și bine intenționați să se contrazică pasionat cu privire la ce ar trebui să se întâmple în școli. Dar sunt anumite precepte care nu sunt discutabile și pe care toată lumea trebuie să le recunoască drept adevărate.

În vreme ce unele sunt banale, altele merită să fie luate în considerare deoarece tindem să ingnorăm implicațiile care decurg din ele în practicile și politicile noastre școlare. Este în același timp interesant din punct de vedere intelectual și important din punct de vedere practic să explorăm astfel de contradicții: Dacă suntem cu toții de acord că un anumit principiu este adevărat, atunci de ce oare funcționează școlile noastre de parcă n-ar fi așa?

Jos cu temele!

El a adăugat că ”povara aproape imposibilă” impusă de teme era, în parte, rezultatul măsurii în care acei copii se simțeau învinși – cum investeau ore întregi fără a primi mare lucru în schimb; cum părinții se simțeau frustrați când își împingeau copiii de la spate, dar și când nu-i împingeau, când îi ajutau la teme, dar și când se abțineau. ”Ajungi să-ți distrugi relația cu copilul”, i-a spus un tată.

Temele pentru acasă sunt inutile!

Am auzit de curând pe cineva spunând că, începând cu clasa întâi, copilul trebuie să uite de joacă și să învețe. Îmi explica cu o voce acră: ”Îi ajunge cât s-a prostit până la 6-7 ani!”. Cu mai mult de un secol în urmă, Ion Creangă (1837-1889), un dascăl pasionat și un povestitor neîntrecut, susținea cu tărie libertatea copilului de a se juca, invocând proverbul: “dacă-i copil, să se joace; dacă-i cal, să tragă; și dacă-i popă, să cetească…” (Amintiri din copilărie). Într-o vreme în care pedagogia abia se contura, iar teoriile cognitive atât de la modă astăzi încă nu ne influențau, înțelepciunea populară îi recunoștea copilului dreptul natural la joacă. Cine suntem noi să-l refuzăm?