Homeschooling

Un alt fel de educație

Jurnal de profesor (II)

| 4 Comments

13 Flares Facebook 13 Filament.io Made with Flare More Info'> 13 Flares ×

de John Holt

25 iulie 1958

Din tot ce am văzut și învățat în ultima jumătate de an, un lucru iese în evidență. Ce se întâmplă în clasă nu e ce cred profesorii – în mod clar nu ce am crezut eu întotdeauna. De câțiva ani lucrez cu o imagine mentală a clasei mele. Această realitate, pe care simțeam că o cunosc, era în parte fizică și în parte mentală sau spirituală. Cu alte cuvinte, credeam că știu, în general, ce fac elevii, precum și ce gândesc și simt. Înțeleg acum că imaginea mea asupra realității era aproape cu totul falsă. De ce      n-am observat asta înainte?

Stând într-o margine a camerei, privindu-i pe acești copii, nu atât pentru a-i supraveghea, ci pentru a afla cine sunt și în ce diferă față de adolescenții cu care am lucrat deja și pe care-i cunosc, am devenit treptat conștient de ceva. Nu poți afla ce face un elev la oră uitându-te la el doar când îi este strigat numele. Trebuie să-l privești pentru perioade lungi, fără ca el să-și dea seama.

În timpul multor ore de ascultare, când clasa se presupune că lucrează ca o unitate, cei mai mulți copii dau foarte puțină atenție celor ce se întâmplă. Cei care au cea mai mare nevoie să fie atenți sunt și cei mai puțin atenți. Copiii care știu răspunsul la o întrebare oarecare pe care o pui vor să fie siguri că tu știi că ei știu, așa că mâinile lor sunt mereu în aer. De asemenea, știind răspunsul corect, sunt într-o poziție din care se pot distra de minune auzind răspunsurile ridicole pe care le pot da colegii lor mai puțin norocoși. Dar, ca în orice clasă, acești elevi abili sunt o minoritate. Ce se întâmplă cu majoritatea fără succes?

Atenția lor depinde de ce se întâmplă în clasă. Orice creștere a temperaturii emoționale îi face să-și ciulească urechile. Dacă are loc o dezbatere, cineva a încurcat-o sau s-a făcut de râs cu un răspuns prostesc, sunt atenți. Sau dacă îi explici unui elev mai lent ceva atât de ușor încât toți ceilalți știau, își agită mâinile și emit mici exclamații agonizante, pe jumătate reținute: ”O-o-o-o-o-oh! O-o-o-o-o-oh!”, dar de cele mai multe ori, când se explică, se pun întrebări sau se discută, majoritatea copiilor sunt prea puțin sau deloc atenți. Unii visează cu ochii deschiși și oricât de des ar fi întrerupți cu un zgomot puternic, oricât i-ar amuza asta pe ceilalți, nu se pot dezvăța de acest obicei. Alții scriu și își pasează bilețele, vorbesc în șoaptă sau în semne, mâzgălesc sau desenează pe hârtii sau pe bănci sau se joacă cu diverse obiecte.

Continuau să viseze indiferent cât de des erau prinși și făcuți de rușine, pentru că clasa, în ciuda eforturilor noastre de a o face interesantă și sigură, era un loc plictisitor, derutant și periculos, de care voiau să scape dacă puteau – iar visatul cu ochii deschiși era singura scăpare.

Profesorul nu pare să poată face mare lucru în legătură cu asta, dacă chiar predă și nu vrea doar să-i țină pe copii tăcuți și ocupați. Profesorul este în clasă ca un om în pădure pe timpul nopții, cu o lanternă puternică în mână. Oriunde își îndreaptă lanterna, creaturile pe care le luminează sunt conștiente de lumină și nu se poartă așa cum o fac pe întuneric. Astfel, simplul fapt că le observă comportamentul îl schimbă în ceva cu totul diferit. Poate lumina orice colț vrea, nu va ști niciodată prea multe despre viața de noapte a pădurii.

Prin urmare, în clasă profesorul își poate îndrepta atenția acum spre acest copil, apoi spre celălalt, apoi spre toți; dar copiii știu când atenția îi este îndreptată asupra lor și nu se poartă așa cum o fac când este îndreptată în altă parte. Profesorul care se gândește cu adevărat la ceea ce face sau întreabă un copil anume sau la ceea ce încearcă el însuși să explice, nu va putea ști ce face restul clasei. Iar dacă observă totuși că ceilalți copii fac ceva ce nu ar trebui să facă și le spune să înceteze, aceștia știu că trebuie doar să aștepte până când acesta se întoarce, cum e nevoit, la adevărata lui muncă. Cei care asistă la ore nu par să observe prea multe dintre aceste lucruri. De ce? Unii nu rămân destul în clasă pentru ca elevii să înceapă să se poarte natural în prezența lor. Dar chiar și cei care asistă pentru mult timp fac greșeala de a urmări prea mult profesorul și prea puțin copiii. Studenții care se pregătesc pentru a preda petrec mult timp într-o clasă, dar cred că sunt acolo pentru a învăța să predea, pentru a fura trucuri de gestionare a copiilor de la un maestru. Grija lor este de a-i manipula și controla pe copii, nu de a-i înțelege. Așa că urmăresc profesorul, văd doar ce vede acesta și, prin urmare, pierd ceea ce ar putea fi o experiență valoroasă.

Ar trebui să existe mai multe situații în care doi profesori cu experiență să împartă aceeași clasă, învățând și observând același grup de copii, reflectând și discutând despre ce aud și văd. Școlile nu-și permit să facă asta, abia pot plăti un singur profesor. Aș crede că fundațiile ar fi dornice să sprijine acest tip de muncă. Par pregătite să cheltuiască milioane pe proiecte grandioase care produc, în mare, numai publicitate și teze doctorale. Poate cred că a sprijini doi profesori în a învăța mai mult despre copii nu merită banii. Dacă e așa, cred că greșesc. Când mă gândesc ce mi-a revelat experiența din acest an despre munca, comportamentul și gândurile copiilor, ce căi de explorare și speculație mi-a deschis, nu pot decât să mă întreb ce descoperiri extraordinare legate de învățare ar putea fi făcute dacă alți profesori din alte locuri ar putea lucra în acest mod.

Aceasta ne dă o idee despre ce ar trebui să facă adulții când lucrează singuri într-o clasă. Este ceea ce am ajuns să fac din ce în ce mai mult în propria mea clasă de-a cincea trei ani mai târziu și ceea ce James Herndon descrie în How to Survive in Your Native Land. Profesorul încearcă înainte de toate să pregătească un loc – un spațiu fizic, intelectual și emoțional –  în care elevii  să aibă șanse mari de a duce o viață interesantă.  Apoi rolul lui principal este de a observa ce fac copiii în acel spațiu. În Cezar și Cleopatra, de G. B. Shaw, regina le spune servitoarelor ei că Cezar a sfătuit-o să le lase să spună ce vor, iar când l-a întrebat de ce ar trebui să facă asta, el i-a răspuns: ”Ca să poți afla de la ele cine sunt.” Exact. Avem nevoie să aflăm cine sunt elevii noștri, iar metoda prin care putem face asta nu este lectura dosarelor doldora de diagnostice pseudopsihologice și a listelor lungi cu ce e în neregulă cu ei, ci oferindu-le libertate de gândire, vorbire și acțiune, pe cât ne permite școala, și apoi observând ce fac.

Dacă privim copiii numai pentru a vedea dacă fac ce vrem sau nu vrem să facă, e probabil să trecem pe lângă toate lucrurile care sunt cele mai interesante și importante la ei. Acesta e unul dintre motivele pentru care atât de mulți profesori, chiar și după ani de experiență, înțeleg atât de puține lucruri despre natura reală a copiilor. Oamenii care-și educă acasă copiii fac o treabă bună mereu pentru că au timpul – și dorința – de a-și cunoaște copiii, interesele acestora și semnele prin care își arată și exprimă sentimentele. Numai pe măsură ce profesorii se vor elibera de rolurile lor tradiționale – șef, polițist, judecător – vor putea învăța destul despre elevii lor încât să înțeleagă cum le pot fi de folos cu adevărat.

Când, fără vreun plan măreț în minte, am început să le ofer elevilor mei din ce în ce mai mult timp de-a lungul zilei de școală pentru a discuta și a face lucruri împreună, am început să învăț despre ei, despre experiențele, ideile și interesele lor, astfel încât am putut vedea cum aș putea să fac din clasa mea un loc mai util pentru ei. A trebuit să mă învețe ei pe mine înainte să-i pot învăța eu pe ei.

Astfel, când am aflat din conversațiile pe care le purta cu prietenii ei, că una dintre elevele mele iubea caii, am putut s-o ajut cu ”problema cititului” punându-i la îndemână un număr dintr-o revistă despre cai. I-a plăcut, așa cum credeam c-o să se întâmple, iar iubirea ei pentru poveștile și oamenii din ea i-a dat dorința și puterea de a-și depăși ”problema ” – care era de fapt  în mare parte teama că nu poate să citească și rușinea pe care ar fi simțit-o dacă asta s-ar fi dovedit a fi adevărat.

Extras și tradus din How Children Fail.

Dacă ai ratat prima parte, nu-i nimic, iat-o aici.

4 Comments

  1. Pingback: Jurnal de profesor (II) | În Dodii

  2. Imi place abordarea. Mi-ar face placere daca ati accepta o invitatie de conectare pe linkedin.
    Adresa e cea din raspunsul meu.
    Pe tema schimbarii paradigmei educatiei la nivel global vorbeste si sir Ken Robinson. Se pot urmari cateva conferinte ale sale pe TED.COM, de asemenea a aprut si o carte a sa, tradusa.Acum imi scapa titlul.

    • Bun venit, Laura!

      Îți propun să ne adresăm la singular. 🙂 Îl știu și apreciez mult pe Sir Ken Robinson. Mă bucur că ți-a plăcut articolul și aștept comentariile tale la celelate subiecte dezbatute aici.

  3. Draga Andreea, poate te intereseaza prelegerea lui Jesper Juul la conferinta directorilor de scoala: aici il ai comprimat cu ideile lui despre o scoala uman admisibila.

    http://www.youtube.com/user/FamilyLabSlovenija#p/u/3/-khjxFqW960

    Sunt curioasa ce spui.

    Multe salutari, Raluca

Leave a Reply

13 Flares Facebook 13 Filament.io 13 Flares ×