Homeschooling

Un alt fel de educație

Iubirea parentală condiționată

| 3 Comments

8 Flares Facebook 8 Filament.io Made with Flare More Info'> 8 Flares ×

de Alfie Kohn

[Aceasta este o versiune ceva mai lungă a articolului publicat, care era intitulat “When a Parent’s ‘I Love You’ Means ‘Do as I Say.’ Pentru a găsi o discuție mai detaliată a subiectului abordat aici, puteți consulta cartea sau DVD –ul intitulate Unconditional Parenting.]

Cei care nu au destul timp pentru o lectură completă, pot citi doar pasajele îngroșate, care conțin ideile principale:

Acum mai mult de 50 de ani, Carl Rogers sugera că psihoterapia de succes se bazează pe trei ingrediente-cheie. Terapeuții trebuie să fie mai degrabă autentici decât ascunși sub o mască a profesionalismului. Ei trebuie să înțeleagă sentimentele clienților lor cât mai bine. Și trebuie să dea la o parte judecățile pentru a putea exprima ”considerația pozitivă necondiționată” pentru cei pe care caută să-i ajute.

Ultimul este extraordinar – nu numai pentru că este atât de dificil de aplicat, ci din cauza a ceea ce spune o astfel de nevoie despre modul în care am fost crescuți. Rogers credea că e nevoie ca  terapeuții să-și accepte clienții fără condiții astfel încât aceștia să înceapă să se accepte pe ei înșiși. Iar motivul pentru care atât de mulți au părți nerecunoscute sau reprimate din cine sunt este faptul că părinții lor au folosit ”condiții de valoare” în creșterea lor: te iubesc, dar numai când te porți frumos (sau ai succes la școală, impresionezi alți adulți, ești tăcut, slab, respectuos, drăgălaș…)

Implicația este că nu e de ajuns să ne iubim copiii . Trebuie să-i iubim necondiționat – pentru cine sunt, nu pentru ceea ce fac.

Ca tată, știu că asta e greu de făcut, dar devine și mai greu acum că atât de multe sfaturi care ni se dau predică exact contrariul. De fapt, ni se dau sfaturi de creștere condiționată a copiilor, care vin cu două arome: măriți afecțiunea când sunt cuminți, refuzați-o când nu sunt.

Astfel, realizatorul tv ”Dr. Phil” McGraw ne spune în cartea lui, Family First, lucrurile de care au nevoie copiii sau care le fac plăcere ar trebui oferite câteodată, transformate în recompense  care să fie acordate sau refuzate astfel încât ei ”să se poarte conform dorințelor voastre”. Iar ”una dintre cele mai puternice monede pentru un copil”, adaugă, ”sunt acceptarea și aprobarea părinților”.

În mod asemănător, Jo Frost de la ”Supernanny” spune în cartea cu același nume că ”cele mai bune recompense sunt atenția, lauda și iubirea” și că acestea trebuie refuzate ”când copilul se poartă urât… până când spune că-i pare rău”, moment în care iubirea revine.

Să ținem cont de faptul că creșterea condiționată a copiilor nu este limitată la părinții severi de modă veche. Oameni care nu le-ar da o palmă aleg, în schimb, să-și disciplineze copiii izolându-i forțat, tactică pe care preferăm s-o numim ”a lua o pauză” (”time-out”). Pe de altă parte, ”întărirea pozitivă” îi învață pe copii că sunt iubiți – și demni de iubire – numai când fac ceea ce am decis noi că este ”bine”.

Acest fapt pune în discuție posibilitatea ca problema laudelor să nu fie aceea că sunt folosite greșit – sau acordate prea ușor, așa cum insistă conservatorii sociali. Mai curând, laudele ar putea fi doar o altă metodă de control, similară pedepsei. Mesajul principal al tuturor tipurilor de creștere condiționată este că cei mici trebuie să merite iubirea părintelui. Dacă au parte de o astfel de ”dietă” timp îndelungat, ne avertizează Rogers, s-ar putea să aibă la un moment dat nevoie de un terapeut care să le ofere acceptarea necondiționată pe care nu au primit-o când ar fi contat.

Dar avea Rogers dreptate? Înainte de a renunța la disciplinarea obișnuită, ar fi bine să avem ceva dovezi. Și acum le  avem.

În 2004, doi cercetători israeliți, Avi Assor și Guy Roth i s-au alăturat lui Edward Deci, un expert american de renume în psihologia motivației, la a întreba mai mult de 100 de studenți dacă iubirea pe care au primit-o de la părinți a părut să depindă de succesul la școală, antrenamentul sportiv intens, considerația arătată altora sau reprimarea emoțiilor precum furia și frica.

S-a dovedit că cei care primiseră aprobare condiționată erau într-adevăr ceva mai dispuși să acționeze cum dorea părintele. Dar obediența a avut un preț mare. În primul rând, acești copii tindeau să aibă resentimente și să nu-și placă părinții. În al doilea rând, tindeau să spună că felul în care  acționau se datora deseori mai mult unei ”presiuni interne puternice” decât unui ”adevărat simț al alegerii”. Mai mult, fericirea simțită în urma unui succes era de obicei de scurtă durată și se simțeau deseori vinovați sau rușinați.

Într-un studiu complementar, Assor și colegii lui au intervievat mame ale unor copii mari. Și la această generație creșterea condiționată a copiilor s-a dovedit a fi dăunătoare. Acele mame care în copilărie au simțit că sunt iubite numai când îndeplineau așteptările părinților se simțeau mai puțin valoroase ca adulți. Totuși, în ciuda efectelor negative, aceste mame erau mai dispuse să folosească afecțiunea condiționată în relație cu proprii copii.

În iulie (2009), aceiași cercetători, cărora li s-au alăturat doi colegi ai lui Deci de la Universitatea din Rochester, au publicat două repetări și extensii la studiul din 2004. De data aceasta, subiecții lor erau elevi în clasa a noua, iar acordarea de atenție și afecțiune când copiii făceau ce voiau părinții a fost diferențiată cu grijă de acordarea lor redusă când nu se supuneau.

Ambele studii au raportat că atât creșterea condiționată pozitiv, cât și cea condiționată negativ sunt dăunătoare, dar în moduri puțin diferite. Cea pozitivă reușea uneori să-i facă pe copii să muncească mai mult la sarcinile academice, dar cu prețul unor sentimente nesănătoase de ”obligație internă”. Condiționarea negativă, pe de altă parte, nu funcționa nici măcar pe termen scurt; doar creștea sentimentele negative ale adolsecenților la adresa părinților.

Aceste studii – și altele – ne spun, dacă le putem asculta, că a-i lăuda pe copii pentru că fac ceva bine nu este o alternativă semnificativă la a le retrage lauda și a-i pedepsi când fac ceva greșit. Ambele sunt exemple de creștere condiționată a copiilor și ambele sunt contraproductive.

Psihologul pentru copii Bruno Bettelheim, care a recunoscut bucuros că versiunea condiționării negative cunoscută ca ”a lua o pauză” (”time-out”) poate cauza ”sentimente puternice de anxietate”, o susținea totuși din același motiv. ”Când cuvintele nu ne sunt de ajuns”, spunea el, ”amenințarea cu retragerea iubirii și afecțiunii noastre este singura metodă solidă de a le transmite că trebuie să se supună cerinței noastre”.

Însă datele sugerează că retragerea iubirii nu este prea eficientă la câștigarea obedienței și mai puțin la promovarea dezvoltării morale. Totuși, chiar dacă am reuși să-i facem pe copii să ni se supună – să zicem utilizând întărirea pozitivă – merită obediența astfel câștigată posibilele daune psihologice pe termen lung? Ar trebui folosită iubirea parentală ca unealtă de controlare a copiilor?

Chestiuni mai adânci stau de asemenea la baza unui alt fel de critică. Albert Bandura, fondatorul ramurii de psihologie cunoscută drept teoria învățării sociale, a declarat că iubirea necondiționată ”i-ar face pe copii lipsiți de direcție și destul de nedemni de iubire” – o afirmație total lipsită de sprijinul studiilor empirice. Ideea că copiii acceptați așa cum sunt nu ar avea direcție sau atracție este informativă prin ceea ce ne spune despre întunecata perspectivă asupra naturii umane pe care o au cei care emit astfel de avertizări.

În practică, conform impresionantei colecții de date făcute de Deci și alții, acceptarea necondiționată din partea părinților și a profesorilor ar trebui acompaniată de un ”sprijin al autonomiei”: explicarea motivelor din spatele unei cereri, maximizarea șanselor copilului de a participa la luarea deciziilor, încurajarea lipsită de manipulare și imaginarea activă a perspectivei copilului asupra lucrurilor.

Ultima dintre caracteristicile de mai sus este importantă pentru însăși creșterea necondiționată a copiilor. Cei mai mulți dintre noi ar protesta, spunând că, desigur, își iubesc copiii fără condiții. Dar ceea ce contează este cum se văd lucrurile din punctul de vedere al copiilor – dacă se simt la fel de iubiți când fac boacăne sau greșesc.

Carl Rogers nu a spus-o, dar pun pariu că ar fi fost bucuros să vadă mai puțină cerere pentru terapeuți pricepuți dacă asta ar fi însemnat că mai mulți oameni ajung la maturitate simțindu-se deja acceptați necondiționat.

Copyright 2009 by Alfie Kohn.  Reprinted from New York Times and translated by Andreea, with the author’s permission.  For more information, please see www.alfiekohn.org.

3 Comments

  1. Ce se intelege prin retragerea iubirii?O mustrare?O dezaprobare?

    • Cred că prin retragerea iubirii Alfie înțelege replicile de tipul ”Nu te mai iubesc pentru că ai făcut asta”, ”Mami se supără foarte tare și pleacă dacă…”, ”Te las aici și plec dacă….”, ”Te ia tanti cu ea dacă mai…”, ”Mie nu-mi plac copiii obraznici…”, ”Tu de ce nu poți fi cuminte ca….”etc. În general, aceste cuvinte îi transmit copilului ideea că iubirea părintelui depinde de comportament lui și îi poate fi retrasă oricând, dacă nu se supune dorințelui acestuia.
      Le putem explica celor mici de ce o anumită acțiune lezează valori ale noastre sau ale celorlalți și le putem sugera alternative, dacă nu vin ei deja cu unele. Știu că uneori, când suntem obosiți, îngrijorați sau grăbiți, ne poate fi greu să ne controlăm cuvintele și am spune orice ca să obținem ce vrem mai repede și mai ușor, însă e bine să încercăm (măcar) să ne gândim la scopul pe termen lung, la dezvoltarea armonioasă a copilului.
      În plus, oamenii și comportamentele lor sunt entități diferite. Suntem noi obișnuiți să judecăm și să etichetăm, ce-i drept, dar dacă facem un efort să privim oamenii drept ființe unice, valoroase în sine, pline de resurse, care încearcă, așa cum știu mai bine, să-și împlinească nevoile, vom fi ușurați de povara gândirii negative.
      E greu, frustrant uneori, cronofag, epuizant, însă merită.

  2. A iubi inseamna a vedea clar. Nu poti vedea clar conditionat.
    Cum spunea de Mello, A iubi nu este ceva ce faci ci ceva ce esti.

Leave a Reply

8 Flares Facebook 8 Filament.io 8 Flares ×