Homeschooling

Săptămâna trecută câteva mame care își petrecuseră două-trei ore împreună cu copiii într-o ceainărie autodeclarată child-friendly au fost ”rugate” la plecare să revină, dar fără copii. Nu vă dau detalii pentru că întâmplarea aceasta nu face obiectul articolului meu, ci e doar un punct de plecare. Le puteți găsi în articolul acesta dacă sunteți curioși. Nu discut dreptul localului de a-și alege clienții, nu pot să vă spun ce au făcut copiii sau ce au discutat mamele, nu-mi dau cu părerea despre răspunsul celor de la PR (îl găsiți în secțiunea de comentarii a articolului de mai sus).

Ce vreau să discut este mult mai general: tendința noastră ca societate de a izola copiii în ”locuri special amenajate”.

Ne-am obișnuit să asociem copiii cu parcul, locul de joacă, grădinița și școala. Poate vreun centru de activități creative sau vreo piscină să mai apară uneori în programul lor, dar cam astea sunt locurile în care credem că ar trebui să-și petreacă timpul cei mici. Locuri în care sunt măcar lejer supravegheați de adulți plătiți și uneori ”pregătiți” să lucreze cu copiii. Locuri în care de multe ori părintele e taxat la intrare. Locuri în care țipetele, râsetele și alergătura sunt tolerate în măsura în care spațiul a fost pregătit pentru așa ceva, dar întotdeauna cu condescendența de rigoare.

Da, copiii vorbesc tare, țipă, râd în hohote, aleargă, se cațără, aruncă lucrurile cât colo. Ne așteptăm să facă asta (de fapt, ne așteptăm să facă numai asta) și, din poziția adultului care a trecut de ”faza” aceasta la lucruri serioase, facem compromisul și le permitem să se poarte ”copilărește”… dar numai în locurile ”pentru copii”.

Iar când ne sunt invadate locurile noastre, asta însemnând cam 80% din lume, ne scandalizăm foarte ușor.  Zâmbetul condescendent se stinge repede la primul țipăt, confortul ne e diminuat cu fiecare obiect atins de copil, toleranța ne scade cu fiecare întrebare ”De ce…?”.  E suficient să urce un copil într-un autobuz pentru ca fiecare adult să se întrebe în minte cât o să dureze până când o să înceapă să vorbească prea tare, să țipe sau să se foiască. Dacă o face, e prompt admonestat de pasageri sau de adultul în grija căruia se află, care e poate foarte înțelegător de obicei, dar cedează repede în fața presiunii sociale. Dacă tace mâlc și stă pe scaunul oferit de multe ori cu forța, e lăudat cu o etichetare condescendentă: ”Ce fetiță cuminte, bravo!”.

Ținem copiii departe de lumea noastră adultă și găsim o grămadă de justificări: locurile speciale pentru ei sunt mai frumoase și mai adecvate vârstei, s-ar plictisi într-un loc pentru adulți sau n-ar fi în siguranță, au nevoie de compania altor copii și de supravegherea unor ”specialiști” etc. Dar adevărul e că ne apărăm propriile tabieturi și obișnuințe. O parte dintre noi are curajul să recunoască asta, deseori cu răutate (vedeți unele comentarii la articolul menționat), dar majoritatea găsim un pretext inofensiv pentru a ne justifica sentimentele neplăcute când ne aflăm în preajma copiilor. Sentimente care se nasc tocmai pentru că ne izolăm de copii, pentru că uităm repede cum e să fii la vârsta lor, pentru că avem idei preconcepute despre ei și copilărie.

Recunosc că și pe mine mă deranjează uneori gălăgia și agitația. Sunt produsul acestei societăți în aceeași măsură ca oricine. Dar înțeleg că totul, de la sentimente până la idei preconcepute, vine de la mine, din propria copilărie, din propriile obișnuințe și automatisme de gândire și reacție.

Ne-am lăsat prinși într-un cerc vicios al izolării de trecut și viitor. Trăim segregați pe vârste încă din copilăria mică, când ne jucăm în locurile pentru copiii mici și doar cu tovarășii de generație. Apoi mergem la grădiniță la grupa adecvată și la școală în clasa potrivită vârstei. Căutăm un loc de muncă într-o echipă musai tânără. Ieșim la distracție doar cu prietenii din facultate sau liceu. Socializăm cu alți părinți care au copii de aceeași vârstă. Ne enervează pensionarii din transportul în comun. Ne internăm bunicii sau părinții în azile, unde vom ajunge probabil la rândul nostru.

Ni se pare că așa trebuie să fie. Că lumea e făcută pentru cei între 20 și 40 de ani. Pentru ghinioniștii mai tineri sau mai bătrâni sunt locuri special amenajate. Dar e absurd și arbitrar și-ar fi bine pentru toți să înțelegem asta și să facem o schimbare.

Pentru că nu ne e deloc bine așa:

Copiii simt izolarea și atitudinea adulților față de ei. Se simt excluși din lumea celor pe care îi admiră și vor să-i urmeze. Le e greu să înțeleagă adulții și lumea acestora. Cum ar putea fi altfel, dacă nu au aproape deloc contact cu ea? Le e greu să se adapteze la mediile în care-și petrec timpul oamenii mari pentru că ajung atât de rar în ele. Le e greu să devină adulții echilibrați, autonomi și puternici pe care-i vedem în ei pentru că nu au acces la destule modele de vârste diverse. Îi ținem la distanță, dar ne păstrăm așteptările și standardele, simțindu-ne dezamăgiți când nu reușesc să se ridice la înălțimea lor. Nu înțelegem că noi suntem cei care le-au pus piedicile-n cale.

Adolescenții se izolează singuri. Atât de bine i-am învățat de mici că au locul lor, încât, tocmai când ne așteptăm să vrea cu nerăbdare să intre în societatea largă, refuză și se refugiază în fața calculatorului sau în gașca de la bloc. Atunci când vrem să ne vorbească despre viața și ideile lor, par să ne pedepsească pentru toate ocaziile în care am zis ”Nu am chef de discuții acum, mă doare capul…”. Când vrem să vină cu noi în vacanțe sau la picnic, ne lovim de refuzul prompt, ușor disprețuitor: ”Neaah, m-aș plictisi… Ce să fac eu cu voi, boșorogii?!”.

Adulții tineri pierd la fel de multe la capitolul socializare, lăsându-se seduși de tendințe și mode și devenind ținta ușoară a marketerilor. Când ajung părinți realizează că n-au mai ținut un bebeluș în brațe, nu s-au mai jucat cu un copil și nu au discutat niciodată cu un adolescent. Nu știu la ce să se aștepte de la noul statut, se simt deseori depășiți de situație și prinși într-un loc fără ieșire. Așa-zisele beneficii pe care le aveau înainte de copil le-au pierdut în mare parte, căci acum le e din ce în ce mai greu să iasă în societate. Să-și ia copiii cu ei e condamnabil, să-i lase în grijă adecvată greu de organizat. Majoritatea renunță și-și avertizează prietenii necăsătoriți că ”viața se termină când ți se naște copilul”.

Adulții mai puțin tineri (40+) încep să se simtă dați la o parte. Le e greu să-și schimbe serviciul sau meseria, au din ce în ce mai puține locuri în care să iasă, iar distracțiile din tinerețe sunt acum demodate, așa cum le sunt hainele și gusturile. Nici măcar departamentele de marketing nu-i mai iau în seamă ca public-țintă.  Un lucru ciudat li se întâmplă însă: reiau legătura cu copilăria devenind bunici. Își iau nepoții în grijă, de voie, de nevoie. Și poate o fac cu plăcere, înțelegând ce au pierdut. Dar multe s-au schimbat între timp și-n creșterea copiilor, iar asta dă naștere la conflicte cu proprii copii. Totul venind parcă pentru a le întări sentimentul că au depășit cumva termenul de garanție.

Bătrânii sunt pur și simplu uitați. Uitați de copiii plecați în străinătate sau de cei rămași acasă, în apartamentul bătrânicios, casa de la țară sau la azil. Lăsați să se descurce singuri cu amintirile de-o viață, cu regretele, cu pierderea vigorii și-a sănătății.

Am desenat o imagine sumbră, nu? Pe care poate experiența unora o contrazice. Mă bucur pentru cei care au norocul ăsta. Însă doar pentru că în cazul lor e altfel nu înseamnă că nu ne îndreptăm spre asta ca societate. Dimpotrivă. Cei care își petrec timpul liber de bunăvoie cu copiii lor și ai altora, nu se închid în casă după nașterea primului copil, își păstrează prieteniile și cheful de ieșit în lume și la 40 de ani sunt excepția, nu regula.

De aceea e important să scriem articole ca cel de mai sus atunci când suntem dați la o parte pentru că ne-am inclus copiii în viața socială. E important sprijinim astfel de inițiative prin comentarii și popularizarea în rândul prietenilor.

Și e vital să ne luăm copiii cu noi cât mai des când ieșim în lume, să le dăm cât mai mult ocazia să intre în viața noastră de adult sociabil și activ și să le furnizăm oportunități din care să afle ce înseamnă să fii om mare. Iar când cineva încearcă să ne împiedice sau să ne descurajeze, trebuie să ne amintim că noi și copiii noștri avem dreptul la o viață socială activă și diversă. Și trebuie să reacționăm împotriva discriminării, măcar de dragul lor.

 ***

P.S. – Vin cu o completare pentru ca vremea de-afară mă-mbie la plimbare și voie bună și nu cred că voi mai răspunde la fiecare comentariu care critică articolul:

1.  Acesta e un blog personal, de opinie, pe care am dreptul sa scriu ce vreau, gândesc și cred eu. Nu spun că am dreptate, spun că așa văd EU lucrurile.

2. Pentru a mia oară: NU sfătuiesc părinții să-și ia copiii în cluburi de noapte, baruri mizere sau cârciumi de cartier, pline de fum, aburi de băutură și limbaj violent. Nu am precizat asta în articol pentru că nu mi-a trecut prin cap că vor fi oameni care vor aduce asta drept contraargument.

3. Cei deranjați de copii, care insistă că nu vor să-i vadă în locurile lor de taifas si nu vor să li se țipe în urechi, trebuie să înțeleagă că, atâta timp cât localul este adecvat prezenței copiilor, aceștia au dreptul să se afle acolo, la fel ca adulții. Nu vine nimeni peste voi în casă, e vorba de locuri publice cu acces liber. Nu mai stau să discut cum ajung copiii să se comporte așa în public tocmai pentru că-s ținuți departe de lumea adulților, mi se pare de prisos.

4. Nu spun să nu mai ducem copiii în locurile de joacă, in parc sau unde le place lor! Spun să nu-i mai ducem DOAR acolo, să lărgim gama de locuri și situații la care le facilităm accesul. Și nu spun nici să-i cărăm după noi împotriva voinței lor, când ar prefera să meargă în altă parte. Din nou, nu mă așteptam să mi se reproșeze lucruri pe care nu le-am scris.

5. Întâmplarea de la ceainărie nu e în discuție aici, mai ales că n-am fost de față și nu știu exact ce s-a întâmplat. Vă rog să nu ne lăsăm antrenați în discuții despre ce-au făcut copiii acolo, cum s-au plictisit și au deranjat, dacă n-am fost direct implicați. Această întâmplare m-a dus cu gândul la izolare, despre care am simțit apoi nevoia să scriu. Atât. Am pus un link la articolul cu pricina pentru cei interesați să vadă un exemplu concret, un răspuns al celor de la PR și niște reacții ale unor vizitatori, dar niciuna dintre acestea nu face obiectul articolului și nu le voi discuta.

6. Comentariile acide despre ”plozi urlători” etc. vor rămâne fără răspuns din partea mea. Consider că ele nu fac decât să ilustreze ideea articolului: că separarea pe vârste duce la distanță, prejudecăți și discriminare.

7.  Am discutat în articol despre includerea copiilor în viața socială a adulților, nu despre a-i căra după noi unde ne vine cheful și a-i ignora odată ce-am ajuns acolo. M-am gândit că-i evident la ce mă refer și multe dintre reacțiile părinților care au scris aici mi-au confirmat că am reușit să transmit ce intenționasem. Dar poate e nevoie totuși de încă o precizare: includere înseamnă că celor mici li se apreciază prezența, sunt doriți și acceptați așa cum sunt de către adulți. Nu sunt aduși în locul respectiv din comoditate, ci din dorința autentică de a petrece timp și cu ei, de a discuta și a ne juca cu ei, de a interacționa cu niște semeni care se-ntâmplă să fie mai tineri decât noi.

Știu că deja exagerez. Cum?! Să-i iei la terasă fiindcă îți place să fii în compania lor?

8. Nu credeam că se va ajunge la asta, dar in urma postării unor comentarii violente și jignitoare, îi avertizez pe cei care cred că au dreptul să scrie orice aici că îmi rezerv dreptul de a șterge orice comentariu care conține termeni injurioși la adresa mea sau a celorlalți cititori. Locul unor astfel de atacuri la persoana este în coșul de gunoi. Asta ca să nu se mire nimeni dacă nu-i sunt publicate comentariile sau dacă ”dispar” peste noapte.

Le mulțumesc tuturor celor care au citit articolul, l-au distribuit sau au lăsat comentarii. Vă asigur că le citesc pe toate, chiar dacă nu răspund imediat.